Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un fenomen adus de criza datoriilor suverane este împărţirea zonei euro în două arii: una care a ieşit din recesiune şi care nu a fost nevoită să recurgă la măsuri de austeritate extreme; şi un flanc sudic (la care se adaugă Irlanda), ce este ameninţat de o dinamică a cercurilor vicioase. Şi ţările din afara zonei euro se împart în funcţie de mărimea dezechilibrelor, în ce fază a consolidării fiscale se află (acolo unde au fost necesare ajustări majore), regimul de politică monetară şi de curs de schimb (ţări cu consilii monetare vs ţări cu regim de curs flotant), dacă au recurs la asistenţă financiară externă; dacă sunt în spaţiul Schengen. În Europa Centrală şi de Răsărit mai intervine un element notabil: natura dezechilibrelor externe, ce condiţionează dificultatea corecţiilor.
Criza economică acută a tensionat relaţiile între instituţii europene. Aplicarea Tratatului de la Lisabona se confruntă cu un veritabil test de anduranţă; în unele domenii, Tratatul este depăşit, ceea ce a determinat acţiuni de amendare (cazul art. 136, care primeşte un paragraf privind asistenţa către un stat membru al zonei euro). Această încordare interinstituţională este uşor sesizabilă în relaţia Comisie-Consiliu, în modul în care se iau decizii ("metoda comunitară" vs cea interguvernamentală).
Criza obligă şi la reconsiderarea unor instrumente. Sunt voci care susţin că fondurile structurale trebuie să fie folosite mai mult pentru a contracara efectele recesioniste ale consolidărilor fiscale în ţări din zona euro. Mai este un pas până la a spune că, dacă ţări din afara zonei euro nu sunt capabile să absoarbă fonduri europene, atunci destinaţia acestora să fie alta. Dacă nu vom reuşi să absorbim cât mai mult ne putem trezi cu amputări severe de fonduri.
Politici economice în UE, care să ajute convergenţa economică, ne-ar fi de mare ajutor. Şi de aceea trebuie să examinăm cu atenţie propunerile de reformă a guvernanţei economice în UE (cele ale Comisiei, ale task-force-ului Consiliului), "pactul pentru competitivitate", chiar dacă ele privesc în primul rând statele din zona euro. Întrucât gradul înalt de euroizare a economiei româneşti aduce constrângeri majore pentru mix-ul de politici interne apropiindu-ne, într-o anumită măsură, de ţări care nu beneficiază de flexibilitatea cursului de schimb ca instrument de ajustare. Dar acasă, se cuvine să ne facem temele: să avem consolidare fiscală care să nu diminueze şansele de creştere durabilă prin scăderea investiţiilor publice; să avem programare bugetară multianuală care să ţină cont de coordonarea politicilor în UE, inclusiv de cerinţele aşa-numitului "semestru economic"(care obligă la o mult mai timpurie şi riguroasă construcţie a bugetului pentru anul următor); să trecem la un model de creştere economică care să stimuleze producţia de "tradeables" (băncile au de jucat un rol-cheie aici); să luptăm contra jafului din sectorul de stat, împotriva corupţiei. Criza alimentară pe glob pune în lumină un bun extraordinar de valoros al României: pământul de bună calitate. Este un atu pe care trebuie să-l capitalizăm cu îndemânare în obţinerea de fonduri europene, în modernizarea spaţiului rural, în reforma Politicii Agricole Comune.
O geometrie variabilă face parte din metabolismul UE. Dar România nu trebuie să fie impasibilă faţă de tendinţe negative, un simplu recipient al deciziilor care o privesc.
