O geometrie variabilă periculoasă în UE

Un fenomen adus de criza datoriilor su­verane este împărţirea zonei euro în două arii: una care a ieşit din recesi­u­­ne şi care nu a fost nevoită să re­curgă la măsuri de austeritate ex­tre­me; şi un flanc sudic (la care se ada­u­­­gă Irlanda), ce este ameninţat de o di­­­namică a cercurilor vicioase. Şi ţă­ri­le din afara zonei euro se împart în func­ţie de mărimea dezechilibrelor, în ce fază a consolidării fiscale se află (ac­o­­lo unde au fost necesare ajustări majore), regimul de politică moneta­ră şi de curs de schimb (ţări cu consi­lii monetare vs ţări cu regim de curs flo­­tant), dacă au recurs la asistenţă fi­­nan­ciară externă; dacă sunt în spa­ţiul Schengen. În Europa Centrală şi de Răsărit mai intervine un element no­­tabil: natura dezechilibrelor ex­ter­ne, ce condiţionează dificultatea co­rec­ţi­ilor.

Criza economică acută a tensio­nat re­laţiile între instituţii europene. Aplicarea Tratatului de la Lisabona se confruntă cu un veritabil test de an­du­ranţă; în unele domenii, Trata­tul este depăşit, ceea ce a determinat ac­ţi­uni de amendare (cazul art. 136, care primeşte un paragraf privind asistenţa către un stat membru al zo­nei euro). Această încordare interins­­ti­tu­ţională este uşor sesizabilă în re­­­la­ţia Comisie-Consiliu, în modul în care se iau decizii ("metoda comu­n­­i­­­tară" vs cea interguvernamentală).

Criza obligă şi la reconsiderarea unor instrumente. Sunt voci care sus­ţin că fondurile structurale trebuie să fie folosite mai mult pentru a con­tra­cara efectele re­cesioniste ale conso­lidărilor fiscale în ţări din zona euro. Mai este un pas pâ­nă la a spune că, dacă ţări din afara zo­nei euro nu sunt capabile să ab­soar­bă fonduri eu­ro­pene, atunci desti­na­ţia acestora să fie alta. Dacă nu vom re­u­şi să ab­sor­bim cât mai mult ne pu­tem trezi cu am­putări severe de fonduri.

Politici economice în UE, care să aju­te convergenţa economică, ne-ar fi de mare ajutor. Şi de aceea trebu­ie să examinăm cu atenţie propuneri­le de reformă a guvernanţei economi­ce în UE (cele ale Comisiei, ale task-force-ului Consiliului), "pactul pentru competitivitate", chiar dacă ele pri­vesc în primul rând statele din zo­na euro. Întrucât gradul înalt de eu­roi­­za­re a economiei româneşti aduce constrângeri majore pentru mix-ul de politici interne apropiindu-ne, într-o anumită măsură, de ţări care nu be­neficiază de flexibilitatea cursu­lui de schimb ca instrument de ajus­ta­re. Dar acasă, se cuvine să ne facem te­­­me­le: să avem consolidare fiscală care să nu diminueze şansele de creş­tere durabilă prin scăderea in­ves­ti­ţi­i­­lor publice; să avem programare bu­ge­tară multianuală care să ţină cont de coordonarea politicilor în UE, in­clusiv de cerinţele aşa-numitu­lui "se­mestru economic"(care obligă la o mult mai timpurie şi riguroasă cons­trucţie a bugetului pentru anul ur­mă­tor); să trecem la un model de creş­tere eco­nomică care să stimuleze pro­duc­ţia de "tradeables" (băncile au de jucat un rol-cheie aici); să lup­tăm contra ja­fului din sectorul de stat, împotriva corupţiei. Criza alimentară pe glob pune în lu­­mină un bun extraordinar de valo­ros al României: pământul de bună ca­­li­tate. Este un atu pe care trebuie să-l capitalizăm cu îndemânare în ob­ţi­­­ne­rea de fonduri europene, în mo­der­­nizarea spaţiului rural, în reforma Politicii Agricole Comune.

O geometrie variabilă face parte din metabolismul UE. Dar România nu trebuie să fie impasi­bi­lă faţă de tendinţe negative, un simplu recipient al deciziilor care o privesc.