x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Obositorul loc întâi.

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 19 Iun 2011 - 21:00
Nu e intotdeauna avantajos sa fim cei mai buni. Mai ales cand rezulta­tele noastre sunt puse sub semnul in­trebarii, mai ales cand ni se face tea­ma sa ne recunoastem si sa ne promo­vam calitatile, ca nu cumva sa ni se in­terpreteze gresit spusele, mai ales cand competitiile in care ne-a ins­cris des­­tinul se dovedesc nedrepte si nu tin cont de reguli sau moralitate. Uneori, locul intai oboseste, ne epu­i­zeaza re­­sursele de simplitate si de lu­mina, ne face sa neglijam ade­va­ra­te­le priori­ta­ti, ne provoaca sa uitam de lupta de fiecare zi pentru supravietuire, ca sa avem grija, inainte de toate, sa ie­sim primii in clasament, sa le de­mons­tram acelora care stau pe margi­ne si privesc atent ca, desi parem bui­maci si indecisi, meritam o a doua sansa.

Locul intai doare, raneste, atunci cand nu crede nimeni in el, cand este pus la indoiala pana si de acei care se lauda ca ne cunosc in totalitate. Cea mai trista victorie este aceea care atrage in primul rand nesiguranta, care ne influenteaza sa nu mai putem distinge intre ce trebuie facut si ce vrem sa facem, care ne prinde in capcana si ne confisca libertatea de a fi frumosi, de a ne spune lucruri simple, de a simti si de a crea, de fapt, locul intai, atat de ravnit si de invidiat, e numai un abuz al prezentului trait in graba, de care nu mai scapam cu nici un tratament. Si atunci cand ne e greu si ne simtim nedreptatiti chiar si de apropiati, cand nu ni se mai apreciaza meritele si nu se mai bucura nimeni de reusitele noastre evidente, ne dam seama ca e mai simplu sa stam in spatele scenei, ne pacalim ca suntem pe deplin capabili sa ne multumim cu banalul loc doi sau cu o mentiune fara continut. De ce? Poate pentru ca umbra unei infrangeri obisnuite pare mult mai usor de suportat decat povara unei victorii neintelese.

Si, totusi, exista ceva in fiecare dintre noi care ne conduce spre lupta. Un sentiment anume de iubire si de curaj, de lacrimi reprimate si vorbe paradoxale, un sentiment care imbina toate intrebarile fara raspuns ne face sa uitam pe neasteptate de deziluzii­le din trecut si ne obliga sa ne trezim cu chef de viata, cu chef de reusite. Via­ta vazuta ca un trofeu reprezinta, pentru destui dintre noi, singurul tra­tament posibil pentru a iesi din mlas­tina mediocritatii, un tratament alu­ne­cos, cu multe efecte secundare, cu con­secinte greu de acceptat si de gestionat, un leac care provoaca dependenta. E clar ca dorinta de a fi cei mai buni ne tine aproape de idealuri, de ener­gia tineretii si a planurilor perfecte. Doar ca, la capatul zbuciumului fara incetare, la finalul drumului in­cetosat pe care-l parcurgem, se in­tam­pla, din cand in cand, sa nu gasim ni­mic. Sau, mai grav decat atat, sa nu ga­sim pe nimeni. Ne inneguram si ne insinguram, juram sa ne consolam pentru totdeauna cu locul doi, cu lo­cul trei, cu locul ultim, daca numai asa putem plati pretul unei existente cu mai putine dezamagiri.

Obosim, de atata loc intai, cand nu mai avem speranta pe celelalte pla­nuri, obosim, nu mai vrem nici coronita, nici laude, cand vedem cu ochii nostri cum nu se bucura cine am vrea noi sa se bucure, cand privi­rile rudelor si prietenilor celor mai buni sunt indreptate catre actualitatea superficiala a contempora­ne­i­ta­tii, iar noi, bieti invingatori ai unei ta­ceri absolute, nu mai avem arme cu care sa le cersim atentia. Obosim, nu ne mai trebuie nimic, nici o conso­lare nu e destul de eficienta, toate ter­menele de valabilitate de care ne-am lovit in viata se aliaza si ne strivesc, anu­landu-ne sperantele, brusc totul de­vine inutil, lipsit de valoare, nici ma­car vechile trofee care ne in­ti­mi­deaza din rafturi, nici diplomele, nici hartiile care adeveresc faptul ca me­reu ne-am purtat cuviincios nu mai inseamna nimic.

Asa, din nimic in nimic, dintr-o za­dar­nicie in alta, fugim de locul intai ca de cea mai grea condamnare. Si trist este ca, la analiza de final de semestru, exista pericolul sa nu ne dam intotdeauna seama daca a meri­tat sacrificiul, daca a avut vreun sens sa ne interzicem sa fim cei mai buni, daca nu cumva am exagerat fugind din competitie, desi mai aveam destule de spus, desi inca mai era timp si pentru versiunea noastra.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de