Paznici în locuri unde nu se întâmplă nimic

Pe deasupra lui Bode Museum, din Berlin, trece metroul. Cine nu face leg�tura cu metroul, simte, o dat� la câteva minute, cum tremur� totul în muzeu, dar de v�zut, îi vede hâţânându-se în scaunele lor numai pe supraveghetotrii de s�li.

Am fost la Bode Museum, în aşa-numitul Berlin de Est, în câteva rânduri şi de fiecare dată am fost tulburat de imaginea paznicilor bătrâni, resemnaţi cu bâţâiala. Dacă n-ar fi fost toţi trecuţi de 70 de ani, dacă ar fi fost mai tineri, ca supaveghetorii din muzeele europene, adică persoane de vârste mai degrabă medii, poate că n-aş fi avut atât de acut un simţământ de sfârşit de lume. Însă nemţii din RDG, din motive numai de ei ştiute, nu angajau, pentru statul degeaba în scaune, decât pensionari. Oameni care moţăiau adesea în timpul slujbei, unii inspirându-le vizitatorilor milă şi chiar revoltă. Nu-i un spectacol plăcut să vezi cum un bătrân cu părul alb luptă cu senectutea, ca s-o facă pe vigilentul. Iar când printre scaunele cu pensionari, resuscitaţi în rosturi muzeale se plimbă grupuri de alţi pensionari scuturaţi de metrou şi ei, dar convinşi că recuperează spiritual, ca turişti la preţ redus, bucurii de care n-au avut parte la tinereţe, tabloul e şi mai neliniştitor.

Cu ochii minţii, vezi o lume întreagă dată peste cap, o lume care începe totul cu sfârşitul, într-un climat tehnologic turmentat.
La celălalt pol al absurdului e imaginea de o zi a supraveghetorului asiatic sau african, nemişcat ca o statuie în scaunul din uşa dintre sălile aflate veşnic în semiîntuneric ale nu ştiu cărui muzeu fără vizitatori. Ai motive să te sperii, descoperindu-i ţepeni, cu privirea în gol, acceptând neantul, pentru o leafă de supravieţuire şi o uniformă de funcţionar de rang mic. Sunt peste tot aceeaşi, tăcuţi, resemnaţi cu aşteptarea. Ai senzaţia că i-ai mai întâlnit şi în alte muzee. Dacă schiţezi un salut, dau din cap încercând, la rându-le, un zâmbet stins. Nu par impacientaţi nici la apariţia unor vizitatori mai zgmotoşi, nimic nu-i mai tulbură din adormirea muncii pe care se cheamă c-o fac. Teribilă soartă: să fii angajat ca să nu faci nimic. Să veghezi la ceva ce n-o să se întâmple niciodată. Să n-ai nimic de povestit despre serviciu şi colegi. Iar în final, la pensionare, să fii în sfârşit, şi mai disponibil la nimic. Astăzi, sunt angajaţi să nu facă nimic cei mai vânjoşi bărbaţi ai neamului. Sunt antrenaţi ca nişte soldaţi, sunt înalţi, bine legaţi, bine hrăniţi şi foarte bine plătiţi ca să fie pază de corp sau de magazin. O lume iarăşi pe dos, cu atleţi păzind maşinile care lucrează mai bine ca oamenii şi cu pensionari buni de muncă pe care nu-i mai vrea nimeni.
În 1990, la New York, mi s-a spus în mai multe rânduri şi fără ocolişuri: Ai 50 de ani, omule, întoarce-te în România.
Aici, la 50 de ani nimeni nu mai ia viaţa de la capăt. Poate aventurierii. În ţara ta, mai ai o şansă. Dar numai câţiva ani, până ce încep să fie toţi tinerii ori directori, ori bodygarzi!