Pe tălpile României

Tălpile României sunt chiar Geraiul Islazului. Şi tălpile astea sunt moi şi afânate, ca orice "câmpie băltoasă şi târlită din cale-afară. şed tolănit pe uriaşele labe întoarse spre stelele stinse şi învălui cu privirea lacomă gura de rai.

Mângâi din ochi revărsarea Dunării până sub malul satului lutos ca pe o binecuvântare divină. O mare tulbure, spartă din loc în loc de prunduri înguste, s-a lăbărţat în zarea sprijinită pe sălciile abia înverzite. În depărtarea lacustră, pe-o ridicătură pământoasă, o târlă părăsită de cu toamnă suspină însingurată.

Ceva mai aproape, în buza pădurii tremurânde, stoluri de berze şi cocostârci stau de priveghi. În orizontul limpede par nişte năluciri alungite pe cerul albăstriu şi încruntat din pricini încă nedesluşite. Siluete înţepenite ori mişcându-se alene, sătule de belşugul adus de fluviul dat peste răscoale.

Cohorte de grauri flămânzi se-ncură pe ogorul de grâu fraged şi se sfădesc gălăgios. În zborul lălâu, puzderia de vietăţi aripate desenează o plasă aruncată de pescarii cereşti în bălţile argiloase.

Un năvod desfăcut în rotocoale largi şi căzut în descreştere în gâldăul plin de peşte. Iar pescarii sunt harnici, n-au ostenit neam, zvârlesc mereu plasa de... grauri gureşi. Primăvara a înnebunit de-a binelea în Geraiul tălpilor de ţară nicicând dezprimăvărată definitiv. Ascunse în puhoiul de ape, broaştele îşi slobozesc solemn guşile cântătoare în tonalităţi felurite, înalte sau joase, acompaniate suav de boii-bălţii, gândacii trubaduri ai copilăriei mele muzicale.

Miroase a iarbă descântată şi-a glod înflorit, a viaţă fără de moarte. Răstignit pe tăpşanul nepângărit de civilizaţia oraşului, un gând de catran mă petrece subit. Se făcea că în ceasul de apoi, coborât din suflarea împrumutată vremelnic, mi se cernea cenuşa mortuară pe întinsoarea tăcută a Geraiului mitic! Şi-aşa, sărutând ţărâna cu miile de buze înmugurite din pulberea focului purificator, mă toropea o fericire eternă, neregăsită vreodată.

Amestec de pământ şi cenuşă, frământat de vânturile cosmice din lunca teleormăneană, aluat care, odinioară, îmi purtase numele.

Mă legăn pe tălpile României desculţe cu bucuria nemărginită a copilului de altădată şi de acum. Un copil al câmpiei adâncite în mistere şi tristeţi necuprinse, un copil al şesului lis şi senzual, răvăşit de anotimpurile schimbătoare. Ursitoarele, zice-se, mi-au turnat pe tipsia destinului sensibilitate în exces, dar eu am ales talpa iadului, iadul judiciar adicătelea.

Ba hingher de oameni, acuzator de sărmani arvuniţi lui Scaraoţchi, ba tăinuitor de suflete rătăcite în smârcul fărădelegii, ba speranţă ultimă pentru abuzaţii statului discreţionar! Mi-am înşelat prorocitoarele de soartă, le-am ignorat sfatul, dar zbuciumul lăuntric nu mai ajută la nimic deocamdată. Viaţa mi s-a scurs între dramele proscrişilor cu care profesia m-a însoţit dintotdeauna, pentru ca adevăratul condamnat la silnicie vecinică să fiu tocmai eu.

Scriu pe furate, în răstimpul dintre dosarele ce mă sleiesc de puteri, şi arar reuşesc să mă ridic deasupra nenorocirilor din care, culmea!, îmi trag onorariile de trai îndestulător. Crima ca afacere, ce răzbunare perversă mi-au pregătit ursitoarele trădate! Murdăria şi ticăloşia păcătoşilor eşuaţi în temniţa mare a Justiţiei m-au crâmpoţit sufleteşte. În vălmăşagul penal al cărui captiv sunt, Bucureştiul e doar oraşul crimelor cu autor cunoscut ori necunoscut, al cadavrelor cărate la autopsier în vuietul sângerând al sirenelor rău prevestitoare.

Acolo, în blocul din stânga, cândva, trei tineri au ucis un bătrân pentru un televizor şi-un covor de iută... dincolo, în fundătura mărginaşă, soţul gelos şi-a înjunghiat soţia infidelă... în parcul întunecat de lângă ştrand, doi copilaşi au murit sugrumaţi... Iar morţii ăştia, toţi!, mă strigă pe nume şi mă iau la rost, întrebându-mă şi de ce au sfârşit în chinuri năprasnice, şi de ce au plecat prematur, şi de ce i-a uitat lumea.

Mă prefac că nu-i aud şi fug de ei, fără să-mi dau seama că, de fapt, fug de mine însumi. Uneori evadez la Islaz, pe malul Geraiului, dar tot de mine dau şi-n sacra câmpie moromeţiană, hăituit şi mânjit de multele descompuneri trăite prin verdictele oamenilor în robă. În Gerai a început să picure. Câţiva nori zbârliţi şi-au zărit chipul vineţiu în luciul apei şi s-au pus pe plâns.

Plânge văzduhul pe tălpile României, gâdilând-o şi spălând-o de jeg. Plânge tânguitor văzduhul, şi lacrimile mă ajung în talpa iadului, semn că fatalitatea nu cunoaşte iertarea! Şi nici scăparea condamnatului...