Piaţa cu borduri

Pentru pieţe, reglementările sînt ca bordurile lui Videanu: puse şi cu rost, şi fără, numai să cîştige cine trebuie

Pentru pieţe, reglementările sînt ca bordurile lui Videanu: puse şi cu rost, şi fără, numai să cîştige cine trebuie

România – o piaţă cu 21,5 milioane de consumatori – are puţin peste 600.000 de companii. Potrivit acestui raport, Polonia – o ţară cu 38,2 milioane locuitori – ar trebui să aibă cel mult un milion. Dar nu este aşa, în Polonia sînt peste trei milioane de companii. Oare ce face diferenţa? Leszek Balcerowicz – arhitectul reformelor economice din Polonia – precizează într-un interviu acordat revistei Săptămîna Financiară că atunci cînd numărul de noi jucători dintr-o ţară este mic, cel mai probabil costurile fiscale şi administrative de intrare pe pieţe sunt prea mari şi, deci, restrictive.

Economistul Băncii Mondiale, Paloma Anos Casero, confirmă spusele lui Balcerowicz. Creşterea productivităţii vine pe trei canale: firmele existente care îşi măresc productivitatea, intrarea firmelor noi şi ieşirea celor vechi, realocarea forţei de muncă din firmele cu productivitate scăzută în altele cu productivitate ridicată. Până în 2005, cea mai mare parte a creşterii productivităţii în România s-a văzut din avansul firmelor existente: 70%. Realocarea forţei de muncă a contribuit cu 25% la creşterea productivităţii, iar intrarea firmelor noi şi ieşirea societăţilor vechi au avut un aport de doar 5%, în timp ce în UE a ajuns la 20%.

Acum e limpede de ce investesc românii în imobile şi nu în industria alimentară, a cimentului, a tutunului, auto, în siderurgie, în energie sau în activele marilor magazine? Românii investesc în piaţa imobiliară, fiindcă este piaţă, oricine poate intra. În industria alimentară ori în cea a cimentului, statul restricţionează accesul celor nou-intraţi prin norme sanitare sau de mediu. În industria tutunului, lansarea unei mărci ieftine de ţigări se loveşte de acciza minimă. În industria auto şi în siderurgie, principalele companii au beneficiat de scutiri la plata impozitului pe profit, ceea ce după aderare nu mai e permis. Producătorii din energie, în loc să fie listaţi la bursă, sînt încă în proprietatea statului. Iar marile magazine, care dezvoltă un comerţ civilizat, au primit cadou de la primării terenuri în buricul tîrgului.
Se poate bate cineva cu investitorii strategici?

Ca să conchidem, în urmă cu 18 ani, România avea o economie dirijată, iar autorităţile statului au fost înfiinţate să crească pieţele ca pe nişte copii. Din păcate, în loc să le îndrume primii paşi şi apoi să le lase să se descurce singure, au creat dependenţă. MEF, BNR, CNVM sau CSA au construit sistemul în jurul lor şi au făcut să nu poată funcţiona fără ele. În locul unor părinţi responsabili au apărut nişte stăpâni, iar participanţii la piaţă au devenit slugi. Reglementările, normele, rezervele minime sau rezervele tehnice restricţionează permanent accesul celor nou-intraţi pe pieţe şi fac ca acestea să fie dominate de oligopoluri. Dar înainte de a vorbi de cartelurile private trebuie să ne uităm la cei care deţin adevărata supremaţie şi fac selecţia adversă: structurile monopoliste ale statului.

Culmea ironiei, aceleaşi autorităţi organizează seminarii, unde observă că productivitatea este redusă. Adică, în loc să se gestioneze productivitatea – ca bază de indexare a veniturilor –, în România ea se constată. Faptul că productivitatea trebuie gestionată nu înseamnă să o administreze statul. MEF şi BNR nu pot decât să restricţioneze consumul. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele. Însă pentru a ajunge să vorbim de pieţe concurenţiale, ele trebuie să fie mai întîi pieţe libere. Cei care susţin că nu există nici o diferenţă între pieţele libere şi cele reglementate ar trebuie să vadă cît de greu le este firmelor nou-înfiinţate să intre pe pieţele din România.