Poetul plecat de acasă

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Într-o mulţime de situaţii, e bine să spui dintr-un început şi cât se poate de clar nu. Bunăoară atunci când te întâlneşti întâmplător cu un ins, pe care nu l-ai văzut de treizeci de ani, fără să suferi din cauza asta, iar el îţi cere numărul de telefon şi zice "Noi doi ar trebui să ne mai vedem". Logic, civilizat şi cu un deranj afectiv neglijabil de amândouă părţile e să nu-i dai persoanei numărul de telefon şi să-i zici bărbăteşte, ca să scape şi el de grija că s-a legat la cap fără să-l doară "Nu, nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să ne mai întâlnim".

Cele mai multe încurcături şi fundături în care am nimerit au avut drept pricină faptul că n-am putut să-i spun omului nu în faţă.


Aparţin unei categorii foarte întinse de indecişi care spunem da şi nu, atunci când viaţa ne cere răspunsuri limpezi în momente de răscruce, dar o scăldăm în restul vieţii. În mare, totul e în regulă. În mic, însă, ne batem mereu cuie-n talpă.
M-am întâlnit întâmplător pe stradă cu un poet pe care nu l-am văzut de treizeci de ani. Ca să scape de mine, mi-a zis într-o doară: "Noi doi ar trebui să ne mai vedem." După care mi-a dat, fiindcă aşa se cade, o carte de vizită şi m-a invitat, dacă am drum prin Paris, să-l caut. A fost amabil întrucât socotea că n-o să am multă vreme drum prin Paris, iar când voi avea, ori voi fi uitat de el şi de cartea lui de vizită, ori voi avea ceva mai bun de făcut. Dac-ar fi locuit în Alaska, ar fi fost la fel de prietenos. Dacă ai drum prin Alaska, sună-mă să bem o cafea împreună la Gheţarul vesel.


Lucrurile cu sens se înşiruie uneori ca mărgelele pe aţă. Din păcate, regula e valabilă şi la cele fără sens. Trebuind să mă duc după o săptămână la Paris, i-am telefonat. În loc să spună "Vai, ce surprinză!" sau "Ia te uită cum se leagă toate!", mi-a răspuns pe cât de scurt pe atât de stânjenit: "Cu ce treabă?" I-am amintit de cafeaua pe care urma s-o bem şi, ca să înţeleagă ce ar fi fost să discutăm, l-am întrebat: Şi cu poezia, cum îţi merge?


Cafeneaua la care ne-am întâlnit era sordidă, în inima unui cartier populat de senegalezi şi de marocani. Omul arăta pornit, ca unul care abia aştepta să ne vedem, ca să lămurim bărbăteşte o chestiune ce nu mai suporta amânare. Ascultă, m-a luat el direct – şi nu mai lipsea decât să-mi pună mâna în piept ca să-mi fie limpede unde greşisem – care-i treaba cu poezia?

Ce ai vrut să spui?

Simţind că persoana o ia razna, i-am zis că, ştiindu-l poet, cu mai multe cărţi publicate acasă, era normal ca măcar din politeţe să mă interesez de viaţa lui de poet. A privit într-o parte, a tăcut un timp bun, preocupat de ce vedea cu ochii minţii în golul unde privea şi brusc mi-a zâmbit. La fel îmi zâmbeau când eram mic golanii din cartier, după ce se distrau arătându-mi bricegele. Să nu mai întrebi de poezie, mi-a ordonat poetul plecat de acasă de treizeci de ani, aici e altfel. Mi-a stat pe limbă să insist: Cum altfel? Deşi spunându-mi altfel, era de ajuns. De ajuns, vreau să spun, ca să-mi imaginez ce-l făcea atât de agresiv. O fi Parisul oraşul poeţilor, dar Parisul şi-i alege el pe poeţii de care are nevoie.