Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am trait despartirea de scoala ca pe o drama fara limite, am suferit, dupa ce s-a dus ultimul 15 iunie de elev, dupa ce am iesit pe usa Liceului Miguel de Cervantes pentru ultima data. Am ajuns chiar si sa regret ca nu ma mai trezeam dimineata, ca sa nu intarzii la prima ora de la sapte si jumatate, am asteptat in zadar, luni la rand, sa mai sune clopotelul pentru mine inca o data, macar inca o data.
Terminarea liceului a fost primul semnal de alarma ca, si pentru noi, pentru elevii clasei a XII-a B, timpul trece. Finalul de etapa a debutat conventional, cu imbratisari si promisiuni ca ne vom cauta, ca ne vom revedea o data la cateva luni, ca ne vom ierta toate greselile din anii petrecuti impreuna. Ne-am luat ramas-bun si am fost eroii propriilor povesti, poate pentru prima data. In ultima zi petrecuta impreuna pe holurile scolii, dupa serbarea cu robe si diplome, dupa ce parintii au terminat de facut fotografii si au lacrimat pe ascuns, am fost cu totii complicii aceluiasi vis, ne-am privit in ochi si ne-a fost dor de copilarie.
Stiu ca unii isi amintesc de anii scolii, de anii liceului ca de un chin. Dar pentru mine a fost altfel. Vine 15 iunie, data de care mi s-au legat mereu sperantele si planurile, si-mi gaseste colectivul instrainat. Unde sunteti, dragi colegi de clasa? Unde au ajuns toate promisiunile noastre? Cum de putem trai asa usor unii fara ceilalti? Au fost atatea clipe frumoase! Au fost ani de adolescenta mintita, pe care i-am zugravit cum am stiut noi mai bine. A existat si pentru noi un recurs la copilarie, am fost si noi mici si nevinovati. Abia acum inteleg de ce li se atribuie celor mici mereu verdictul de nevinovati. Da, cand stateam la ora de spaniola si notam cuvinte si conjugari, nu ne trecea prin minte ca exista nenorociri pe lume si oameni fara cuvant sau fara constiinta.
Cand intram la ora de matematica, zambind si calcand stramb pe parchetul clasei noastre de la etajul al doilea, cand stergeam tabla cu acel burete verde si invechit, cand cautam creta in clasele alaturate, pentru ca niciodata nu eram suficient de prevazatori cat sa avem propria noastra rezerva de creta, cand ieseam la tabla sa facem ecuatii si integrale si ne bucuram ca am obtinut un rezultat corect, cand, la ora de limba si literatura romana, dezbateam temele marilor noastre romane, cand invatam la informatica cum se face un program in Pascal, cand ne bucuram ca vine ora de fizica si ne inghesuiam spre usa clasei, observand ca se apropie doamna profesoara, cand faceam la engleza compuneri si rescriam biografii de personalitati, cand vedeam ca ajunge minutarul la "si douazeci" si asteptam aproape cu emotie sa iesim in pauza si sa deschidem ferestrele larg, atunci, in acei ani pe care ii simteam greoi si fara final, cand ni se parea nedrept sa ne trezim devreme si sa facem fata tuturor temelor pentru acasa si exercitiilor de la lucrarile de control, cand aveam de scris mult la ora de chimie despre experimente interesante cu turnesol, baze si acizi, cand ne enerva sa scoatem legitimatia de elev in fiecare dimineata, ca sa intram in cladire, cand gaseam scarile proaspat spalate si alunecam de neatentie, cand mergeam la cabinetul medical, mereu cu aceleasi dureri rasfatate, mereu in cautarea banalului paracetamol, cu care aveam impresia ca se poate schimba lumea, atunci am fost si noi ultima oara fericiti.
Cand s-a terminat scoala, mi-am luat ramas-bun de la obisnuinta de a spera ca totul e posibil. Nu am stiut ce va urma, n-am banuit ca toate se vor schimba chiar atat de mult. N-am vrut sa cred ca un sfarsitul, de orice fel ar fi el, e chiar sfarsit. Am plans de multe ori, de dor de liceu, de dor de gimnaziu, de dor de scoala primara. Am plans de dor de profesori si de colegi, de clasa noastra zbuciumata, de acel XII B pe care l-am cunoscut bine si pe care, nu stiu de ce, parca nu l-am inteles cum trebuia.
Oriunde m-as afla, oricat de bucuroasa sau de trista as fi, cel mai curat domiciliu al meu ramane penultima banca de la perete, unde am stat in ultimii ani de scoala, de unde am vazut cum apune prima etapa a generatiei noastre, de unde am constientizat ca urmeaza sa traim cu totii, in ordinea de la catalog, despartirea definitiva de copilarie. Se apropie vacantele, se apropie 15 iunie. Degeaba. Noi am crescut.
Citește pe Antena3.ro
