Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In ultima clasa de 'elementara', aritmetica ne-o preda un dascal care isi pierduse mana dreapta in razboi. Avea o proteza, terminata cu o manusa neagra de piele, insa proteza nu i-am vazut-o niciodata. Spre deosebire de ceilalti colegi de cancelarie, despre care tot ce pot spune e ca nu mi-i amintesc in nici un fel, 'domnul de aritmetica' se imbraca numai in costume bleumarin inchis, cu o croiala cazona, fapt ce-mi marca memoria. Un alt fapt, care ne impunea si nitel ne infricosa era modul in care isi sprijinea proteza de cot cu stanga valida. Nu intelegeam cum ceva ce lipsea putea fi mai greu decat ceva ce exista. Nu-i vazusem niciodata proteza, n-aveam cum sa-mi imaginez un lucru atat de misterios, tot ce-mi era ingaduit sa observ erau degetele rigide si inmanusate, dand imperios impresia ca la un moment dat vor incepe sa se miste.
Mai mult decat carte, domnul de aritmetica m-a invatat un fel de a fi. La varsta aceea nu stiam ce e timpul si in ce relatii sunt maturii cu timpul. Cand intra in clasa se indrepta fara graba printre cele doua siruri de banci spre catedra. Odata ajuns, se aseza tot anevoie si se uita spre noi staruitor, ca si cum ora sa era mai lunga decat a celorlalti profesori si de aceea isi permitea astfel de pauze. Cand scotea un copil la tabla si-i cerea sa scrie una dintre acele probleme stupide cu doua trenuri care se ciocnesc obligatoriu in punctul C parea mirat si el de situatie, nu-i spunea elevului, hai, rezolv-o, ci ia sa vedem cum naiba o s-o rezolvam. Nici pentru el problema nu parea lucru usor. Aici era cheia pedagogiei. Stia la fel de putin ca noi, dar impreuna biruiam cele mai perfide inmultiri si radacini patrate. Cu elevi mai grei de cap impartea echitabil nota mica, zicand: imi pare rau, dar mai mult de 3 noi nu meritam.
Notele erau de la 1 la 5, iar nota 3 era de trecere. Copiii trebuia sa treaca toti clasa, altfel parintii, oameni saraci, insa mandri ca si analfabetii ca ei gaseau de lucru in fabrica, nu-i mai lasau la scoala. Domnul de aritmetica mai avea o metoda prin care ne invata mai mult decat stia. Mai mult decat aritmetica pe care o stia, vreau sa spun. Ne cerea sa le spunem parintilor ca el era un om norocos si ca la el in clasa n-avea nici un prost. Doar ca unii erau mai isteti ca altii. Istetii rezolvau mai repede problemele, totusi el, fiind invalid de razboi si avand si dreptul subinteles de a se deplasa mai greu si de a nu se grabi niciodata, era de partea copiilor mai inceti la minte.
Repede sau incet, spunea, tot acolo ajungem. Zicerea mi-a ramas vie tot timpul in memorie si azi parca, parca incep s-o inteleg.
