Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ce interese fundamentale are România în susţinerea Ucrainei şi Georgiei
într-un asemenea hal încât să pună la îndoială interesul unor relaţii
normale cu o mare putere europeană? Nu e nici un interes. ● Ion Cristoiu
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Ce poţi să-i faci dacă-i nebun?! ● Radu Tudor: Polemizând cordial cu maestrul ● Ionuţ Bălan: Resuscitarea libertăţii
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Ce poţi să-i faci dacă-i nebun?! ● Radu Tudor: Polemizând cordial cu maestrul ● Ionuţ Bălan: Resuscitarea libertăţii
O mare parte din intervenţia lui Traian Băsescu de luni seară, din cadrul dialogului meşterit de TVR, s-a referit la cea mai controversată chestiune de pe agenda summit-ului de la Bucureşti: acordarea MAP Ucrainei şi Georgiei. Din câte se ştie, statele membre NATO sunt profund divizate în această chestiune. Un număr de zece state, mai toate aparţinând Europei Centrale şi de Est, trecând în cadrul NATO şi UE, drept masă de manevră pentru SUA în confruntarea lor surdă cu Europa, susţin o decizie favorabilă celor două foste republici sovietice. Un alt număr de state – în frunte cu Germania şi Franţa – sunt împotriva acordării MAP celor două ţări.
După o perioadă în care a dovedit o salutară prudenţă (a se vedea articolul de pe site-ul NATO), Traian Băsescu a devenit în ultimele zile un fan al acordării MAP, punând în această ipostază patima zgomotoasă a unui membru al galeriei Rapid faţă de echipa din Giuleşti. Traian Băsescu e unul dintre politicienii aflaţi vremelnic în fruntea României. Domnia sa nu e la Cotroceni pentru toată viaţa, dispus să lase urmaşă la tron pe fiica sa, Elena Băsescu, ci doar pentru un mandat sau, hai să zicem, două. N-a ajuns la şefia României printr-un semn dat de Dumnezeu, ca în cazul regilor absoluţi ai Franţei. A fost votat direct şi universal pentru a întruchipa, în marea confruntare ce e, pentru o ţară ca România, arena internaţională de azi, interesele vitale ale poporului român.
Din acest punct de vedere, domnia sa e obligat să explice poporului român de ce a aşezat România în primele rânduri ale bătăliei pentru Ucraina şi Georgia. Repet, nu e vorba de un vot favorabil celor două ţări, la un summit unde deciziile se iau prin consens, ci de o afirmare a României drept campionul numărul unu al acordării MAP celor două ţări. Din acest punct de vedere, e interesant de remarcat că nici unul dintre liderii celor zece state care şi-au anunţat intenţia de a vota pentru Ucraina şi Georgia nu se frichineşte atât de mult ca Traian Băsescu pentru succesul lui Victor Iuşkenko şi al lui Mihail Saakasvili la Bucureşti. Nici măcar George W. Bush, cel care ţine să-şi încheie nenorocitul său mandat la Casa Albă prin ceva cât de cât în plan istoric, nu se consumă atât de mult pentru cauza celor două ţări. Ce interese ale poporului român şi nu ale poporului ucrainean şi georgian, cum s-ar crede, întruchipează Traian Băsescu prin asumarea fără limite a admiterii Ucrainei şi Georgiei în NATO? E o întrebare pe care trebuie să ne-o punem dacă ţinem cont că transformarea României într-un chibiţ al Ucrainei şi Georgiei are loc în condiţii aparte:
1) Ostilitatea ieşită din comun a Rusiei faţă de acordarea MAP celor două ţări.
2) Divizarea profundă a statelor membre NATO în această chestiune.
3) Fermitatea neobişnuită cu care se pronunţă două mari puteri nu numai din NATO, dar şi din UE – Germania şi Franţa – împotriva deschiderii uşii Alianţei către celor două state.
Spaţiul politicii internaţionale nu e spaţiul politicii noastre interne. Un spaţiu în care Traian Băsescu poate să spună orice – să înjure, să calomnieze, să buşească maşini – fără prea mari consecinţe, deoarece ceilalţi politicieni n-au testiculele necesare pentru a-l pune la punct, iar opinia publică e fascinată de fiţele sale de starletă. În plan internaţional, faptele şi declaraţiile unui şef de ţară care are ateliere şi nu companii transnaţionale, maidanezi şi nu bomba atomică, sunt totdeauna urmate de consecinţe. Nu pentru el, ci pentru ţara care o conduce.
Desigur, o ţară mică precum România poate avea la un moment dat o poziţie publică fermă, în conflict cu poziţiile marilor puteri. Când se întâmplă acest lucru, poziţia aceasta îţi găseşte rapid justificarea în interese naţionale vitale corespunzătoare. Altfel spus, ţara respectivă consideră că riscurile asumate prin abandonarea poziţiei respective sunt mult mai mari decât cele ivite din păstrarea acestei poziţii până în pânzele albe. Poziţia României faţă de URSS sub Nicolae Ceauşescu îşi asuma anumite riscuri. Unele chiar majore. Ele erau însă compensate de avantajele deschiderii spre Occident. Ce interese fundamentale are România în susţinerea Ucrainei şi Georgiei într-un asemenea hal încât să pună la îndoială interesul unor relaţii normale cu o mare putere europeană? Nu e nici un interes. În atitudinea unor români faţă de Rusia poate fi citit un antirusism crâncen, cu multe tresăriri paranoice. În acest antirusism se regăsesc amestecate nostalgiile regimului Ceauşescu, rămăşiţele perioadei interbelice şi frustrările Opoziţiei din anii postdecembrişti ai FSN-ismului zdrobitor. Traian Băsescu duce o politică pe care am putea s-o numim a buretelui electoral. Frenezia cu care domnia sa pledează pentru Ucraina şi Georgia se explică doar prin faptul că astfel mai obţine ceva voturi ca adversar al Rusiei.
După o perioadă în care a dovedit o salutară prudenţă (a se vedea articolul de pe site-ul NATO), Traian Băsescu a devenit în ultimele zile un fan al acordării MAP, punând în această ipostază patima zgomotoasă a unui membru al galeriei Rapid faţă de echipa din Giuleşti. Traian Băsescu e unul dintre politicienii aflaţi vremelnic în fruntea României. Domnia sa nu e la Cotroceni pentru toată viaţa, dispus să lase urmaşă la tron pe fiica sa, Elena Băsescu, ci doar pentru un mandat sau, hai să zicem, două. N-a ajuns la şefia României printr-un semn dat de Dumnezeu, ca în cazul regilor absoluţi ai Franţei. A fost votat direct şi universal pentru a întruchipa, în marea confruntare ce e, pentru o ţară ca România, arena internaţională de azi, interesele vitale ale poporului român.
Din acest punct de vedere, domnia sa e obligat să explice poporului român de ce a aşezat România în primele rânduri ale bătăliei pentru Ucraina şi Georgia. Repet, nu e vorba de un vot favorabil celor două ţări, la un summit unde deciziile se iau prin consens, ci de o afirmare a României drept campionul numărul unu al acordării MAP celor două ţări. Din acest punct de vedere, e interesant de remarcat că nici unul dintre liderii celor zece state care şi-au anunţat intenţia de a vota pentru Ucraina şi Georgia nu se frichineşte atât de mult ca Traian Băsescu pentru succesul lui Victor Iuşkenko şi al lui Mihail Saakasvili la Bucureşti. Nici măcar George W. Bush, cel care ţine să-şi încheie nenorocitul său mandat la Casa Albă prin ceva cât de cât în plan istoric, nu se consumă atât de mult pentru cauza celor două ţări. Ce interese ale poporului român şi nu ale poporului ucrainean şi georgian, cum s-ar crede, întruchipează Traian Băsescu prin asumarea fără limite a admiterii Ucrainei şi Georgiei în NATO? E o întrebare pe care trebuie să ne-o punem dacă ţinem cont că transformarea României într-un chibiţ al Ucrainei şi Georgiei are loc în condiţii aparte:
1) Ostilitatea ieşită din comun a Rusiei faţă de acordarea MAP celor două ţări.
2) Divizarea profundă a statelor membre NATO în această chestiune.
3) Fermitatea neobişnuită cu care se pronunţă două mari puteri nu numai din NATO, dar şi din UE – Germania şi Franţa – împotriva deschiderii uşii Alianţei către celor două state.
Spaţiul politicii internaţionale nu e spaţiul politicii noastre interne. Un spaţiu în care Traian Băsescu poate să spună orice – să înjure, să calomnieze, să buşească maşini – fără prea mari consecinţe, deoarece ceilalţi politicieni n-au testiculele necesare pentru a-l pune la punct, iar opinia publică e fascinată de fiţele sale de starletă. În plan internaţional, faptele şi declaraţiile unui şef de ţară care are ateliere şi nu companii transnaţionale, maidanezi şi nu bomba atomică, sunt totdeauna urmate de consecinţe. Nu pentru el, ci pentru ţara care o conduce.
Desigur, o ţară mică precum România poate avea la un moment dat o poziţie publică fermă, în conflict cu poziţiile marilor puteri. Când se întâmplă acest lucru, poziţia aceasta îţi găseşte rapid justificarea în interese naţionale vitale corespunzătoare. Altfel spus, ţara respectivă consideră că riscurile asumate prin abandonarea poziţiei respective sunt mult mai mari decât cele ivite din păstrarea acestei poziţii până în pânzele albe. Poziţia României faţă de URSS sub Nicolae Ceauşescu îşi asuma anumite riscuri. Unele chiar majore. Ele erau însă compensate de avantajele deschiderii spre Occident. Ce interese fundamentale are România în susţinerea Ucrainei şi Georgiei într-un asemenea hal încât să pună la îndoială interesul unor relaţii normale cu o mare putere europeană? Nu e nici un interes. În atitudinea unor români faţă de Rusia poate fi citit un antirusism crâncen, cu multe tresăriri paranoice. În acest antirusism se regăsesc amestecate nostalgiile regimului Ceauşescu, rămăşiţele perioadei interbelice şi frustrările Opoziţiei din anii postdecembrişti ai FSN-ismului zdrobitor. Traian Băsescu duce o politică pe care am putea s-o numim a buretelui electoral. Frenezia cu care domnia sa pledează pentru Ucraina şi Georgia se explică doar prin faptul că astfel mai obţine ceva voturi ca adversar al Rusiei.
