Şomaj pentru mulţi sau inflaţie pentru toţi?.

Cu o zi inainte de a redeveni doar premier, ministrul Muncii, Emil Boc, a mai repurtat o victorie economica de rasunet, a redus rata somajului sub 5%. Da, dar desi tara noastra raporteaza un somaj scazut, are cea mai inalta rata anuala a inflatiei din UE. Cum e mai bine? Cand somajul e mic si inflatia-i mare sau invers?

Teoria economica spune ca, atunci cand exista presiuni salariale nesustinute de sporuri de producti­vitate, tensiunile pot refula pe doua cai: inflatie sau somaj. Noi am mers pe calea celei mai ridicate inflatii din Europa Centrala si de Est. In Polonia a fost taman pe dos – s-au vazut rate ale somajului de 20%.

Stabilitatea macroeconomica s-a obtinut in Romania transfor­man­du-se somajul in povara fiscala. Fie c-a fost vorba de taxa implicita nu­mi­ta inflatie, de contributiile sociale mari ori de multitudinea de taxe ex­pli­cite, au rezultat veniturile mici si si­gu­re preferate de romani in sondaje. Polonia s-a debarasat insa de lu­cra­torii a caror munca aducea o va­loa­re adau­gata scazuta si, pe aceasta ba­za, s-au marit lefurile celorlalti. Dar nici disponibilizatii n-au fost la­sati de izbeliste, fiindca mediul eco­no­mic a permis atragerea unor in­ves­titori straini care au creat locuri de munca.

Morala? La stabilitate macro se poate ajunge fie prin identificarea punctuala a problemelor, prin repararea sau inlocuirea circuitelor stricate, fie prin instituirea unor cote de consum pentru toti, un echivalent al cartelelor care sa duca, pe ansamblu, la reducerea pierderilor.

Din nefericire, diferenta de abordare se simte in plan calitativ. Statele care au apasat puternic pedala reformelor au reusit sa opreasca degradarea mediului, a invatamantului, a sistemului sanitar si de pensii. Romania a deturnat banii de la scoli, de la spitale, de la varstnici ori de la drumuri ca sa ajunga la acelasi rezultate treptat, mai incet, deci mai tarziu (de fapt, inca n-a ajuns).

Putem continua cu teoriile, dar mai bine am aduce in sprijinul lor argumentul cifrelor. Pana in 1991-1993, toti est-europenii s-au confruntat cu reculuri ale PIB-urilor. Economiile trebuiau sa se aseze pe o structura noua. Numai ca tarile cu rate ridicate ale somajului au recuperat mai rapid ceea ce pierdusera la inceputul tranzitiei. Polonia – cu cei mai multi disponibilizati din re­giune – si-a egalat inca din 1996 PIB-ul din 1989. Au urmat Slovacia (1999), Ungaria (2000), Cehia (2001) – in ordinea ratelor de somaj.

Si noi am reusit pana la urma. Am ajuns in 2004 ca la inceputul perioa­dei postcomuniste. Din pacate, ne-am ajutat mai mult decat ei de inflatie, de datorii (arierate si debite externe), am bagat mana pana la fund in buzunarele salariatilor si ale pensio­narilor, i-am vaduvit pe contribuabili de serviciile publice platite.

Asadar, cei care au acceptat falimentele si somajul, care au renuntat la munca bruta acolo unde inlocuirea ei cu tehnologie avansata s-a dove­dit rentabila au facut salturi de productivitate. S-au putut mari salariile in paralel cu profiturile companiilor. De-aia polonezii se pot lauda acum cu lefuri de 600 de euro.

Iar mai important este ca refuzul de a face reforme se razbuna in prezent. Teoria economica sustine ca guvernele care isi conduc activitatea dupa o politica de acceptare a presiunii salariale (accomoding po­licy) se vor confrunta cu o crestere a inflatiei, iar mai tarziu se va majora si somajul.