Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Premierul Emil Boc declara recent că oamenii în loc „să dea drumul şi la partea de consum” preferă „să ducă mai mulţi bani la bancă şi să economisească, ceea ce este foarte rău şi ineficient pentru o economie”. Paradoxal, şeful Guvernului uneia dintre puţinele ţări din UE ce nu a reuşit să iasă din recesiune pledează ca oamenii să nu mai meargă cu banii la bancă, ci să-i cheltuiască, eventual să ia şi credit de consum, în vreme ce premierul Poloniei, statul cu una dintre cele mai înalte creşteri din Uniune, consideră că „economisirea este calea normală, nu traiul pe credit”. Laureatul Nobel pentru economie, Friedrich August von Hayek, vine să risipească ceaţa din jurul acestui subiect: „Testul pe care îl are de trecut cineva pentru a se numi bun economist constă în înţelegerea faptului că creşterea economică sau nivelul angajării forţei de muncă nu sunt determinate de creşterea consumului ci, din contră, de volumul economisirii”.
Dar despre aceste lucruri am mai scris, deşi analiştii nu sunt prea uşor de convins. Ei apreciază că BNR trebuia să fie mult mai agresivă în scăderea dobânzilor, fiindcă ieftinirea creditului e esenţială pentru stimularea economiei. Având în vedere această legătură, revista „Săptămâna Financiară” s-a gândit să-i întrebe la ce nivel al dobânzii de politică monetară consideră că se va relua creditarea. Evident că răspunsul cvasiunanim a fost: Nu credem că putem vorbi de un anumit nivel al dobânzii-cheie la care se va relua creditarea.
Acestea fiind spuse şi adăugând şi declaraţia unui cunoscut bancher, care acuza de curând banca centrală că n-a folosit nici reducerea dobânzilor, nici injecţia de lichiditate pentru a scoate economia românească din criză, e bine să desluşim ce doresc de fapt cei care solicită stimulente monetare. Ne explică un alt polonez, Leszek Balcerowicz, fost preşedinte al băncii centrale din ţara sa. El atrage atenţia în cartea sa „Libertate şi dezvoltare” (pagina 91) că aceia care se pronunţă în favoarea creditelor ieftine ar trebuie să militeze şi pentru disciplină salarială şi bugetară, şi pentru o politică prudentă a băncii centrale. Însă cei mai mulţi dintre cei care vor credite ieftine au în minte, cu siguranţă, cu totul altceva: să obţină credite cu dobânzi inferioare ratei inflaţiei, indiferent de aceasta, adică şi atunci când rata inflaţiei e mare.
Generalizând, este vorba despre o încercare de a pune mâna pe banii altora, căci, în aceste condiţii, cei ce plătesc pentru creditele ieftine sunt cei ce economisesc. Pentru ca băncile să nu dea faliment, ar trebui ca şi dobânzile la depozite să scadă sub rata inflaţiei, ceea ce ar reprezenta, evident, o pierdere pentru depunători. Drept urmare, capitalul ar migra în străinătate sau ar tinde să se transforme în alte active, neexprimate în monedă naţională. Lăsând deoparte această variantă, creditele ieftine sunt o tentativă de a-i face pe contribuabili – adică tot restul societăţii – să finanţeze respectivele împrumuturi. Putem astfel înţelege de unde vine popularitatea acestui concept – căci cui nu-i place să primească bani?! Dar nu ne putem împăca de fel – subliniază Balcerowicz – cu afirmaţia că se pot realiza pe scară largă credite ieftine indiferent de rata inflaţiei, într-un mod în care să nu afecteze negativ întreaga economie.
Rolul economisirii a devenit, în sfârşit, mai clar, dar ce ne facem dacă e insuficientă? „România depinde în mod fundamental de economisirea externă, pentru că noi nu suntem în stare să generăm bani în economia asta şi nici nu avem puterea să economisim”, precizează economistul-şef al BNR, Valentin Lazea. Într-adevăr, investiţiile şi economisirea sunt scăzute, ceea ce face ca economia noastră să nu genereze productivitate. Numai că economia ar fi putut genera productivitate dacă ar fi fost aşezată pe fundamente economice solide. Problema este însă că atunci când îţi apreciezi ani în şir moneda din „poignet”-ul BNR, pentru a arăta că ai mai puţină inflaţie, deşi te găseşti într-o stare neîntreruptă de deficit (extern, fiscal sau cvasifiscal, tot deficit se numeşte), ce fundamente poţi pune?! Degeaba ne întrebăm acum de ce PIB-ul românesc nu este stabil la nivelul elementelor care-l formează, în contextul multor afaceri pur speculative şi de ce avem probleme de finanţare, deşi datoria suverană se situează la doar 40% din PIB!
Poate că ar fi cazul ca lucrurile să se schimbe. Dobânda de politică monetară să urmărească obiective concrete, nu în care nu este efectivă. Cum ar fi, de pildă, un nivel optim de lichiditate, ce poate fi obţinut pe seama atragerii de investiţii, chiar şi pe termen scurt.
