Spre o Românie a normalităţii

Vrem sau nu vrem, viaţa ne impune o anumită grilă de lectură pentru noua carte a lui Adrian Năstase: “Cele Două Românii”(*)! Se vor împlini, nu peste multă vreme, zece ani de la alegerile prezidenţiale din 2004, când balanţa a înclinat (sau a fost înclinată?) în favoarea candidatului Alianţei Dreptate şi Adevăr. Prilej să ne punem întrebarea: “Cum ar fi arătat, astăzi, România dacă nu ar fi fost ales <>, ci <>?”

Pentru a afla răspunsuri bine argumentate la această întrebare -mai bine zis: ”şi pentru a afla asemenea răspunsuri”- lectura cărţii lui Adrian Năstase este esenţială. Cu atât mai mult cu cât nu avem o Cartea Albă a guvernării din perioada 2001-2004, care să ofere principalele repere pentru ceea ce profesorul Bogdan Teodorescu numeşte “cunoaşterea<> a drumului României către aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană.” Un drum care se anunţa, la momentul de răscruce al lui 2004, ascendent şi promiţător. Din păcate nu a fost să fie  aşa! Mai mult, în păguboasa tradiţie a “zidului părăsit şi neisprăvit”, falimentarele guvernări PD-iste au făcut să se aleagă praful şi pulberea din agoniseala predecesorilor şi au împins ţara într-o prăpastie din care numai un proiect politic, economic şi social, care să eradicheze răul de la rădăcini ne mai poate salva. Dar, pentru asta, trebuie ca un asemenea proiect să se bazeze pe convergenţa tuturor capacităţilor creatoare ale societăţii româneşti, punând capăt dramaticei falii dintre “cele două Românii” despre care vorbeşte Adrian Năstase.

Ideea “celor două Românii” autorul o enunţă în acest veritabil credo  ce deschide cartea: “Ce s-a întâmplat cu <> despre care vorbeam în 2004?/Am descoperit, încetul cu încetul, că de fapt, există nenumărate Românii – ale femeilor, ale bărbaţilor, ale tinerilor şi ale bătrânilor, ale celor mai conservatori şi ale celor mai liberali…/Mai important, există România fiecăruia dintre noi- o ţară interioară, un amestec de amintiri, speranţe, dezamăgiri, iubiri, eforturi. Un spaţiu şi un timp unde se derulează experienţe, frustrări, iubiri, ură, dezamăgiri, trădări. Uneori, ele înseamnă un deşert greu de traversat, alteori o călătorie spre un orizont plin de speranţe. ”Pentru a conchide: “Aceste Românii nu există ca fotografii ce surprind o clipă sau îngheţă o imagine. Ele trăiesc, au o viaţă bazată pe încredere sau lipsă de încredere.”

Care sunt aceste ”două Românii”, de fapt cum arătau aceste două Români despre care vorbea Adrian Năstase în 2004, în discursul său de după aflarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale? Atunci, luând în consideraţie victoria la limită a adversarului, fostul premier (de-acum) constata “coexistenţa a două Românii” paralele şi, din punct de vedere strict statistic, virtual egale. Preluând simplificarea otrăvită a propagandei portocalii a momentului, lucrurile păreau că stau cam aşa: la un pol, aveam România lui Traian Băsescu, dinamică, activă şi dornică de schimbare, iar, la polul opus, România lui Adrian Năstase, dependentă de stat, tarată de conservatorism şi de paternalism. Mare atenţie, însă: în 2004 se vorbea despre “coexistenţa a două Românii”, în vreme ce astăzi avem o Românie  a conflictelor deschise, a urii şi a intoleranţei viscerale,  o Românie în care cuvântul ”normalitate” – căruia i se asociază, firesc şi necesar, ideea de “coexistenţă”, de “toleranţă “de “pluralism politic”- apare ca ţinând, mai degrabă, de  domeniul idilelor naive şi al basmelor numai bune de spus la gura sobei.

Şi, totuşi, revenirea la normalitate în viaţa societăţii româneşti de azi se impune. O normalitate pe care Adrian Năstase o definea, în anul 2002, după 600 de zile de guvernare, ca fiind “o bună guvernare, instituţii publice  credibile, comunităţi locale puternice şi angajate în realizarea propriului destin.” Tema “normalităţii” este reluată şi dezvoltată astfel: “Normalitatea însemnă echilibru între economic şi social. Economicul înseamnă piaţă, socialul presupune solidaritate. Între economic şi social trebuie să existe dialog”.

Fie şi simpla confruntare a acestor teme prioritare în programul cu care  Adrian Năstase şi PSD se prezentau în faţa electoratului la “prezidenţialele” de acum zece ani-sintetizate în “Decalogul Preşedintelui”- cu realităţile României acestui moment ne poate da răspuns la întrebarea de la care porneam: ”Ce ar fi fost dacă, acum zece ani, votul care a decis soarta românilor era altul?”

Fireşte, este doar una dintre multele şi foarte serioasele întrebări pe care este şi normal să existe după lectura acestei cărţi care, în peste 800 de pagini, reuneşte consideraţii şi evaluări ale lui Adrian Năstase despre principalele coordonate ale activităţi guvernului pe care l-a condus, ca şi ale PSD, partid al cărui preşedinte a fost în această perioadă, alături de 28 dintre discursurile sale din intervalul  16 iunie 2001- 13  decembrie 2004. Reuşind, astfel, o retrospectivă a cărei caracteristică definitorie este sinceritatea, responsabilitatea şi realismul, atribute pe care cu greu i le poate contesta oricare cititor de bună credinţă.

În mod cert, noua carte a lui Adrian Năstase demonstrează  capacitatea autorului de a discuta cu calm, fără părtinire sau resentimente, despre subiecte pe care-cu siguranţă!-, alţii le-ar evita. Mă refer, de pildă, la ideea alegerilor anticipate despre care el a vorbit încă din toamna anului 2002 şi care, după cum se cunoaşte, a întâmpinat serioase rezerve din partea preşedintelui Ion Iliescu. Subiect despre care s-au întreţinut felurite speculaţii oţioase cărora Adrian Năstase le dă o replică severă: ”Sunt multe subiecte în care am avut (în relaţia cu Ion Iliescu n.n.) opinii diferite-inclusiv  în ceea ce priveşte caracterul politic al dosarelor mele. Ceea ce cred că a fost însă trăsătura dominantă a fost respectul bazat dialog.”(sublinierea autorului n n.)  Să mai menţionez că orice referire la anumite personaje şi situaţii din zilele noastre nu este câtuşi de puţin întâmplătoare?...

La fel procedează Adrian Năstase şi atunci când îşi recunoaşte şi îşi asumă greşeli, estimări sau calcule eronate din anii de guvernare. Spre meritul lui, nu face din treaba asta un spectacol ieftin de “pus cenuşă în cap” în piaţa publică. Dimpotrivă, procedează cu aceeaşi unitate a dreptei măsuri şi în cazul său aşa cum a făcut-o şi atunci când a discutat despre confirmările sau dezamăgirile pe care i le-au provocat cei cu care i-a fost dat să se întâlnească şi să lucreze  de-a lungul anilor. În aceeaşi notă se înscrie şi demontarea, tot de către Adrian Năstase, unor minciuni mediatice a căror ţintă (şi victimă) a fost. Minciuni pe care le numeşte cu ironică detaşare “legende”, este lungă şi cuprinde peste 20 de subiecte. Interesul acestei secţiuni depăşeşte  aria restrânsă a persoanei lui Adrian Năstase vizând o morbidă strategie a minciunii programatice ca strategie electorală şi, ulterior, de guvernare, a lui Traian Băsescu şi a acoliţilor săi. Minciuni instrumentate anume pentru a acoperi multiple fărădelegi şi abuzuri crase, cum ar fi “Dosarul Flota” şi încă multe altele despre care Adrian Năstase are atât argumentele, cât şi îndrituirea morală de a spune, răspicat, adevărul. Iar, dacă tot am menţionat această secţiune a cărţii consacrată de Adrian Năstase unor erori de parcurs, aşa face o modestă adăugire la capitolul 9, “Eşecul desemnării unui secretar general <>”( al PSD n.n.). Ghici –ghicitoarea mea pe cine a adus, în primăvara lui 2001, “tehnocratul” pe postul de expert la departamentul de analiză politică al partidului, post pe care a trebuit să îl eliberez la ordinul său expres?

Sunt, bineînţeles, încă multe alte teme incitante în această carte care îşi aşteaptă comentatorii avizaţi şi (de ce nu?) observaţii sau delimitări de poziţie pertinente, făcute cu bună credinţă şi, mai ales, în cunoştinţă de cauză. Esenţial este, însă, faptul că această carte a lui Adrian Năstase -  pe care Corina Creţu îl socoteşte a fi “un luptător, un om care nu lasă lucrurile fără să le lămurească”- a apărut acum, în preajma alegerilor prezidenţiale, când este atât de mare nevoie să cunoaştem mai bine şi să recapitulăm mai atent amarele lecţii ale votului “pe muchie de cuţit” de acum zece ani.  Şi, atunci, să ne ducem cu gândul la dureros de actuala maximă a lui N. Iorga:”Cine uită, nu merită!”

*) Adrian Năstase “Cele Două Românii. Politici, discursuri, poziţionări 2001-2004”, Editura NICULESCU, 2014