Stat minimal, delir maximal

Socialiştii în România sînt de două feluri: cei care arată cu degetul spre puterea de dreapta şi cei care nu recunosc că sînt de stînga.

Socialiştii în România sînt de două feluri: cei care arată cu degetul spre puterea de dreapta şi cei care nu recunosc că sînt de stînga.

 
"Am avut patru ani de ideologie de dreapta", perorează Mircea Geoană. Timp în care "ne-au spus că statul minimal este soluţia pentru România", continuă el. Şi "atît de minimal a devenit statul în guvernarea Băsescu – Tăriceanu că nu s-a construit un km de autostradă", conchide preşedintele PSD.

Iar liderul socialist nu se rezumă la acuze, ci vine cu soluţia salvatoare: "Este nevoie de un stat puternic (...). Mitul că statul minimal şi piaţa rezolvă orice a murit definitiv. Această viziune îngustă, primitivă şi neoliberală că piaţa rezolvă totul în România ne-a arătat limitele sale (...). În orice stat, inclusiv în America, mama liberalismului (...), statul intervine".

Ia să vedem care ar trebui să fie caracteristicile unui stat minimal. Aflăm de la un liberal moderat: Leszek Balcerowicz. El explică în cartea sa "Libertate şi dezvoltare" care sînt atribuţiile naturale ale statului: stabilitatea monedei naţionale, politica externă, apărarea naţională, ordinea publică şi de drept, mediul şi cofinanţarea unor ramuri în care avantajele pentru toţi, adică avantajele sociale, sînt vizibil mai mari decît avantajele pe care le obţin numai cei direct interesaţi (de exemplu, învăţămîntul, unele ramuri ale cercetării).

Vi se pare cumva că statul nostru se limitează la aceste domenii? La noi statul se ocupă – în principal – cu reprimarea preferinţele consumatorilor prin intermediul taxelor şi contribuţiilor, după care redistribuie bogăţia cui vrea el. Din acest motiv, capitaliştii noştri sînt numiţi şi nu aleşi de piaţă. Iar cînd un stat controlează intrarea resurselor prin intermediul preţurilor administrate,

în timp ce la ieşire preţurile se pot duce oricît în sus, profiturile n-au nici o legătură cu aptitudinile manageriale. Este exact ceea ce recomandă Balcerowicz să nu intre în competenţele statului: "Intervenţia specifică – în esenţă, distribuirea privilegiilor de grup (facilităţi fiscale pentru anumite ramuri, subvenţionarea unor domenii, garantarea unor preţuri etc.) – face ca energia producătorilor să intre pe făgaşul exercitării presiunilor politice, în loc să se canalizeze către obţinerea de rezultate economice mai bune".

Dar, în ciuda acestor realităţi prea puţin schimbate, Geoană acuză actuala putere de "neoliberalism". Ştiţi ce are de făcut un guvern liberal? E foarte simplu: să liberalizeze. Adică să renunţe la preţurile administrate, să reducă aparatul funcţionăresc, să transforme sistemul de asigurări sociale de stat într-o minimă plasă de siguranţă. Ar rezulta preţuri stabilite de piaţă, forţă de muncă liberă să facă ceva util în sectorul privat şi fonduri de pensii private care – eliberate de restricţiile actuale – ar investi în altceva decît în titlurile statului. Dacă ar alege infrastructura, am avea nu doar pensii private, ci şi autostrăzi moderne...

Concluzia e tot în spiritul celor spuse de Balcerowicz. În ţările unde alocarea resurselor nu e realizată de mîna invizibilă a pieţei, ci de mîna politizată a statului, după o perioadă de euforie apare frica de schimbare. Acolo unde între "economie" şi "de piaţă" se insinuează abuziv precizarea "socială", se văd reculuri în topul competitivităţii. Explicaţia nu-i deloc grea. Piaţa este un mecanism, deci e incoruptibil. În schimb, mîinile politicienilor şi birocraţilor care dau aprobări se pot afunda pînă la cot în averile individuale după principiul: "Cine împarte parte-şi face".