Statul şi companiile lui faţă cu exigenţele pieţei

Presa franceza nota zilele trecute ca Renault a invins criza prin rezultatele bune obtinute in prelungirile sale din zonele emergente. Uzinele de la Pitesti se afla intre performere. Nu este un secret ca lucratorii de la Dacia nu sunt mai prejos, sub aspect competitiv, decat colegii lor de la Renault-Franta. Sunt insa diferit platiti.

E drept? Nu! Dar nu poate fi altfel. Oriunde in lume, plata muncii este legata in buna seama de rezultatele muncii, dar in mod determinant este legata de puterea de plata la care a ajuns o tara. Iar puterea de plata dintr-o tara nu se construieste doar prin contributia catorva companii de varf, dintre care multe cu capital strain, ci prin tot ceea ce produc (si mai ales cum produc) sutele de mii de companii, mari, mijlocii ori mici; dar si prin politicile econo­mice aplicate; prin anvergura pietelor de consum si a celor financiare; si, nu in ultimul rand, prin calitatea promotiilor de specialisti care ies din scoli. In plus, intr-o tara ca a noastra, puterea de plata este dependenta in mare masura de performantele companiilor statului.

Tocmai acest "plus" ne-a produs multe minusuri. Timp de doua decenii, neintrerupt, tara a creditat companiile statului. Le-a creditat cu ingaduinta, le-a creditat cu subventii de la buget si le-a creditat cu subventii obtinute pe furis din inflatie. Asa s-a ajuns la o perpetua amanare a restructurarii lor. Acum, in sfarsit, a venit ora scadentei. Si nu pot sa nu remarc – desi fara entuziasm – ca scadenta n-a venit dintr-un impuls intern, ci la presiunea Comisiei Europene si a FMI. Vestea buna este ca planurile strategice pentru principalele companii au fost deja defi­nitivate. Analizele vor incepe in cursul acestei saptamani, iar la sfarsitul anului vor fi incheiate, in conditii severe, noi contracte de management.

Omeneste, intarzierea restructurarilor ar putea fi inteleasa. A fost prea puternica teama ca prin radicalizarea reformelor s-ar fi ajuns la injustitie sociala si, mai departe, la polarizarea saraciei. Dar lungirea bolii a indus o si mai dura injustitie. Speranta ca ulciorul protectiei sociale ar fi putut merge in continuare la apa, chiar si fara performante econo­mice, s-a dovedit a fi un rau sfetnic. Treptat, am epuizat o buna parte din resurse intr-o incercare disperata de a trai mai presus de puterile noastre.

Criza ne-a aratat ca, indeosebi din cauza intarzierii restructurarii companiilor statului, nu a putut fi adunat numarul necesar de tuburi de oxigen pentru revigorarea economiei. Iar multe resurse nu sunt inca distribuite potrivit legilor pietei. De aici trebuie sa inceapa schimbarea dorita. De la grabirea restructurarilor. Si de la repartizarea resurselor de catre piete. Sigur, va continua sa fie greu. Se vor mai inchide fabrici, va mai creste somajul, vor fi inca dificultati in crearea de noi locuri de munca. Dar nu exista alternativa. Daca pietele, la noi, n-au fost atat de pu­ternice, incat sa determine restructurarea companiilor statului, solutia care ne-a ramas este ca restructurarea acestor companii sa dinamizeze pietele. Cu o conditie: ca prin restructurare sa nu mai intelegem ceea ce de regula s-a inteles pana acum: cresterea productivitatii muncii prin disponibilizari de personal. Sunt de urcat noi trepte pana la conceptul productivitatii capitalului, fapt ce impune restructurarea managementului si a intregii gandiri despre munca si despre plata muncii.