Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zbaterile regimului Mubarak arată cât de complicată devine pentru destinul unei ţări succesiunea puterii în dictatură. România a trecut printr-un proces asemănător în mai multe rânduri, de fiecare dată situaţiile explozive fiind detonate din afară. Carol al II-lea a fost obligat să plece peste noapte ca urmare a clauzelor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov. Dictatura carlistă a fost înlocuită de statul naţional-legionar, nu pe baza unui program de tranziţie; ca urmare, la puţin timp s-a produs rebeliunea legionară din ianuarie 1941 înfrântă de armata rămasă loială lui Antonescu. Lecţia nu i-a servit Mareşalului care nu a putut în condiţii de război, cu Armata Roşie la Prut, să asigure o tranziţie spre un alt regim.
România este cea care a pierdut, înlăturarea dictaturii lui Antonescu prin lovitura de palat de la 23 august deschizând calea dictaturii proletariatului şi includerea ţării în „lagăr”. În fine, regimul Ceauşescu a primit lovituri mortale din exterior, comunismul din Europa fiind dizolvat la ordinul Moscovei, tot de acolo de unde sosise. Iubitor (superficial) de istorie, Nicolae Ceauşescu a refuzat să înţeleagă lecţiile acesteia, ratând succesiunea şi lăsându-se prins în capcana unei revolte populare. Trei dictatori, trei prăbuşiri cu grad de catastrofă au marcat istoria schimbărilor în România timp de o jumătate de secol (1940-1990). Este şi aceasta o explicaţie a tranziţiei lente a ţării spre democraţie care la noi are rădăcini firave, trunchiul strâmb şi fructul amar.
În spaţiul public s-au făcut în ultimul timp multe referiri la tendinţele dictatoriale în timpul mandatului început de Băsescu Traian în 2004. Chiar şi sintagma „regimul Băsescu”, cvasiunanim acceptată, indică percepţia unei realităţi care are ca fir conducător o restrângere graduală, constantă a libertăţilor cetăţeneşti, o diminuare a rolului instituţiilor democratice. Interceptarea convorbirilor, întărirea poliţiei politice, discreditarea Parlamentului, respingerea Opoziţiei de la orice dialog real, restrângerea drepturilor sindicale, violenţa contra manifestanţilor, politizarea televiziunii publice şi a tuturor instituţiilor statului, măsuri economice abuzive, cod restrictiv al muncii sunt doar câteva dintre „bucuriile” aduse de regimul Băsescu pentru societatea românească.
Dorinţa nemărturisită a fiecărui dictator este ca regimul creat de el să dureze cât mai mult. Prin realegeri succesive, cu respectarea formală a democraţiei şi, atunci când Constituţia nu o mai permite, prin găsirea de succesori fideli, demni urmaşi să-i desăvârşească „opera”. Traian Băsescu se gândeşte la ambele variante. Constituţional, şi-ar dori o suspendare care lasă poarta deschisă unei alegeri. A spus-o clar: mă suspendă, candidez şi câştig! Deci un Băsescu 3, după Băsescu 1 şi 2. Metoda clonării Guvernului Boc iată că poate fi aplicată şi în folos propriu la Cotroceni pentru prelungirea domniei lui Traian B.
Succesiunea de tip asiatic, prin pasarea sceptrului puterii în familie, nu prea are soluţii în cazul nostru. Atunci, apropiaţii familiei? Elena Udrea freamătă de nerăbdare să fie prezidenţială; ar fi o succesiune firească, gen telenovelă sud-americană, care, plantată pe manele şi stropită cu bani şi servicii secrete, poate rezista în faţa unei Opoziţii dezbinate.
Băsescu este în căutare şi de alte nume mai puţin telegenice. Partidul de guvernământ este o grădină prea mică şi timpul presează. Faptul că Opoziţia vrea să construiască un front comun îi strică planurile lui
Băsescu. Găsirea de nume din afara PDL, ca soluţie apolitică, nu mai poate fi aplicată în cazul unei soluţii politice a Opoziţiei unite. Furia atacurilor băsescienilor împotriva acestei construcţii politice arată că am intrat deja în epoca post-Băsescu. Un succesor din interiorul Dreptei, care să-şi asume supravieţuirea regimului Băsescu, are însă puţine şanse de succes într-un scrutin prezidenţial.
Citește pe Antena3.ro
Cum va arăta scena politică fără presiunea acestui regim? Oricum, se va respira mai uşor şi lumea nu va mai vorbi în şoaptă. Chiar dacă vom fi la fel de săraci vom putea măcar zâmbi.
