”Te iubesc”

Dacă ești atent, foarte atent, dacă privești în tine și știi să te simți, când spui ”te iubesc” se aude în tine susurul tainic al propriei iubiri, care învăluie inima și-o poartă apoi în fiecare celulă a corpului tău. ”Te iubesc” este taina iubirii tale, taina iubirii de sine, care-l cuprinde și pe celălalt și cuprinde lumea. Mintea omenească nu cunoaște încă universul existenței și nu poate pătrunde în comuniunea predestinată cu sufletul atâta vreme cât mai crede că ”te iubesc” exprimă iubirea pentru cineva din afara ei. Dacă mintea nu știe că ”te iubesc” e-n lăuntrul celui ce rostește, că iubirea care spune ”te iubesc” e în cel ce iubește, ea are încă de călătorit prin experiența vieții pentru a găsi, în cele din urmă, ultima stație a iubirii; în sine. Iubirea este respirația spiritului/ a Sinelui, în care se petrece întreaga experiență omenească. Totul, evenimentele vieții, oamenii pe care-i cunoaștem și devin pentru o vreme, pentru o clipă, un ceas, un an sau o viață parte a călătoriei noastre aici, în existență, se regăsesc în lăuntrul nostru sub forma unor emoții, a unor trăiri. Lumea e-n noi, e simfonia din noi, lumea e o simfonie care se exprimă prin emoții în lăuntrul nostru. Cineva care urăște pe altcineva spune în sine însuși acest cântec tulburător și trist al urii; acest cântec grav și tragic al urii e doar parte a simfoniei, dar una pe care trebuie s-o părăsim, căci cine ar putea asculta la nesfârșit o operă dramatică, fără să fie afectat de suferința pe care ea i-o induce? Un om, oricine ar fi el, ar putea face un test simplu; să rostească, doar să rostească, fără să urască, pentru câteva minute sau pentru o oră; ”te urăsc” și apoi să fie atent la ceea ce simte, la felul în care se simte. Același om poate apoi să spună timp de oră ”te iubesc” și, la fel, să fie atent la felul în care se simte. E un test simplu, dar noi nu avem răbdare să-l facem nici pe acesta, nu avem răbdare să ne dăm nouă înșine o oră, o zi, o lună sau ani întregi pentru a înțelege că nu există nimic în lume fără să existe o trăire în noi în relația cu lumea. Dacă cineva se supără pe altcineva în trafic, e sigur că supărarea e trăirea omului în trafic. Ura e trăirea celui ce-o trăiește, frumusețea e trăirea celui ce vede frumosul, dezgustul, tristețea, amarul, frica, invidia, răutatea; toate sunt ”cântecele/ manelele/ muzica havy metal sau simfoniile” din noi. Iubirea e marea noastră simfonie și e așa pentru că ea e opera divină ce se aude în întreaga existență.

”Te iubesc” nu-i o expresie, ci o stare de conștiință, în care pășim atunci când rostim ”te iubesc” din iubirea trăită în noi. E în acest ”te iubesc” taina iubirii de sine, care-l iubește pe celălalt ca pe el însuși, e taina care iubește totul ca pe sine însuși. Un psiholog cunoscut în lumea întreagă pentru vindecările spectaculoase pe care le face, spunând ”te iubesc”, Ihaleakala Hew Len se numește (am participat și eu la singura conferință pe care a susținut-o în România în urmă cu trei ani), a fost întrebat; ”ce poate face un terapeut când cineva vine la el pentru vindecare”? ”Un singur lucru îl ajută, să-l iubească”, a răspuns psihologul! Spune ”te iubesc” și mintea ta nu se va mai gândi la altceva. Programele negative, înscrise în subconștientul nostru, cele care ne poartă prin hățișurile și ascunzișurile suferințelor vieții, se vor vindeca prin iubire. ”Te iubesc” e starea noastră divină, e conștiința din care răul dispare și-n locul lui se ivește o trăire nespuns de frumoasă, nespus de dorită; pacea iubirii, liniștea ei, vindecarea minții neliniștite și, adesea, vindecarea trupului și a lumii din jurul nostru. Să spui continuu ”te iubesc”, aceasta să fie rugăciunea ta și gândul permanent al minții. Să spui ”te iubesc” în afara așteptărilor. Să-i spui în sinea ta ”te iubesc”celui ce te urăște. Să-i spui ”te iubesc” celui ce-ți face rău. Căci, spunea Mântuitorul, ”și păgânii îi iubesc pe cei care le fac bine”; provocarea noastră este aceea de a-i iubi pe cei ce ne fac rău. Numai când putem spune ”te iubesc” oricui, oricând, orice ne-ar face, suntem vindecați. Iubirea exclusivă dintre bărbați și femei e doar o chemare a iubirii, dar egoismul și posesivitatea ei o fac mai puțin frumoasă, căci iubirea aceasta exclude totul, orientându-se către o persoană. De aceea nu-i în iubirea aceasta permanență, ci doar un semn de circulație, care ne arată calea către iubirea care cuprinde totul. Asta-i iubirea creatorului și asta poate fi iubirea care va rosti din noi într-o zi ”te iubesc”, vindecându-ne mintea bolnavă. Lipsa de iubire e o stare a minții, iubirea e o stare a conștiinței, a existenței, iar ”te iubesc” e expresia verbală a conștiinței care iubește și, prin aceasta, vindecă suferința minții, vindecă rătăcirile noastre și vindecă oamenii din jur, care...suferă pentru că nu știu că iubirea e-n propria lor respirație și depinde doar de ei!