Trenurile de altădată

Adevăratele spovedanii au loc în tren, nu la biserică. Oamenii nu-şi povestesc viaţa şi necazurile în călătorii foarte scurte şi nici în acelea foarte lungi. Oamenii obiş­nuiesc să intre în vorbă la clasa a II-a, nu la clasa I şi nu în trenurile internaţionale. Am călătorit mult cu trenul. Talentul meu e mai mare la ascultat decât la spovedit. Unii mă priveau şi apoi se trezeau vor­bind, căutând la mine aprobare pentru ce ziceau.

Când călătoreşti des în toate direcţiile, observi că pe liniile aglomerate, care fac legătura între marile oraşe, călătorii nu prea sunt dispuşi la confesiuni. Poate şi pentru că există riscul să se re­în­tâl­nească, să se trezească faţă-n faţă cu persoane cărora li s-au mărturisit, tocmai fiindcă ştiau că n-or să se mai vadă vreodată. Mărturisirile la necunoscuţi, în tren, sunt stârnite de particularitatea ocaziei: te-ai urcat, ai spus tot ce aveai pe suflet şi ai coborât fără să te mai uiţi în urmă. Practic, ţie te-ai spovedit. Omul de pe bancheta de vizavi sau de lângă tine nu e martor, ci stimul. Te ascultă preţ de câteva ore, pentru că şi el i s-a spovedit cuiva în tren. În tren se mai întâmplă un lucru ciudat. În câteva rânduri, am dat peste inşi care simţeau nevoia să-şi istorisească viaţa la tot compartimentul, dar de ascultat nu erau ascultaţi decât de o parte din călători. Dar şi de aceia cu aerul că n-au încotro, c-ar prefera ca mărturisitorul să pună punct. Când n-am fost eu persoana aleasă pentru confesiune, am tras cu urechea la perechea confesor-duhovnic de lângă mine sau din faţa mea. Am făcut-o fără să las impresia c-aş fi interesat. Că­lă­toriile cu trenul nasc nişte legi ale conversaţiei speciale. Într-un spaţiu deschis, di­a­logul e altul decât într-un compartiment de tren, într-un spaţiu închis. Aici res­pecţi dreptul la intimitate al tovarăşilor de drum. Nu trebuie să te prefaci că nu asculţi, e destul să te gândeşti la ale tale şi nu mai auzi nici ţăcănitul roţilor, nici obişnuitele conversaţii fără cap şi coadă din preajmă.
O singură dată, în trenul de noapte Oradea-Bucureşti, a trebuit să ascult povestea unei femei care mergea să se opereze la Blaj. La început, am crezut că vorbea cu cineva din compartiment. Abia într-un târziu mi-am dat seama că vorbea ca să vorbească, că-şi vorbea ca şi cum aflase, în sfârşit, un duhovnic.

Ultimul drum lung l-am făcut la Cluj, cu Săgeata Albastră, rapidul lipsit de tra­diţionalele compartimente cu opt că­lă­tori, de la clasa a II-a. Nu am intrat în vor­bă cu nimeni şi nici n-am observat ca vreun călător să caute spovedanie la altul. Deşi trenul alerga, în cele zece ore nes­fâr­şi­te ale călătoriei am avut sentimentul că zac pe un peron, laolaltă cu alte zeci de oa­meni tăcuţi şi îngânduraţi, aşteptând să intre în gară trenul cu aburi de al­tă­da­tă. Trenul bătrânicios şi murdar, plin cu poveşti despre oameni, cu care nu te în­tâl­neşti decât o singură dată în viaţă, dar pe care-i ţii minte toată viaţa.