Tudor Octavian: I-a învins libertatea

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Pe mulţi dintre românii fugiţi din ţară sau rămaşi cu diferite prilejuri în Vest i-a învins libertatea. Se spunea cu un verb, care ocolea adevărul, că nu se adaptaseră.

Cu unul din aceşti neadaptaţi m-am întâlnit întâmplător la München, imediat după 1990. Omul era mai marcat decât mine de întâlnire. Pur şi simplu nu-şi găsea cuvintele sau îmi punea întrebări prosteşti de genul "Cu ce ocazie
pe aici?" sau "Intenţionezi să rămâi?".

Era vădit că pentru el, omul care riscase totul, atunci când a devenit "transfug", năvala celor din ţară aducea a jignire. Nouă, celor din ţară, ni se dăduse gratis libertate, iar el luptase din greu pentru ea. Şi nu se putea considera un învingător. Noi făceam risipă de libertate, pe când el o primise cu porţia, cunoscându-i în amănunt şi servituţiile.

Cândva, fuseserăm foarte apropiaţi. Pentru mine, cei treizeci de ani, care trecuseră de când el "alesese libertatea", nu se încărcaseră de uitare. Nu aveam nici un motiv să-l uit şi de aceea mă bucuram sincer de întâlnire. Era ca şi cum ne despărţiserăm ieri şi azi ne vedeam din nou, ca să ne bem cafeaua de dimineaţă împreună. Chiar aşa i-am şi spus: Hai să bem o cafea, să mai stăm de vorbă. Pentru el, cel care făcuse reale eforturi ca să uite, care uita şi fără să-şi impună asta, fiindcă nu mai spera să se întoarcă vreodată în ţară, eu eram o fantomă. I-a trebuit ceva timp, până să-şi dea seama de unde trebuie să mă ia, din ce trecut confuz făceam parte. Faptul nu mă mira.

Nu era pentru prima oară când, regăsindu-mă cu prieteni de odinioară, care în memoria mea erau tot mai prezenţi, pe măsură ce treceau anii, descopeream că nu mai existam deloc pentru ei, că aparţineam unui trecut, mult prea îndepărtat ca să mai merite a fi reactivat. Eu şi neadaptatul aveam alte unităţi de măsură ale timpului afectiv.

Uneori, când nu reuşesc să stabilesc firesc un dialog rezonabil, mă ia gura pe dinainte şi umplu spaţiul gol, dintre mine şi persoana cu care mă întâlnesc, cu poveşti de tot felul. După care mă simt prost o săptămână, ca după o criză de conştiinţă. Mă simt prost, pentru că am forţat un moment de sinceritate, când nimeni nu avea nevoie de el. Din înfăţişarea fostului meu prieten se vedea că o ducea rău. Haide, că plătesc eu cafeaua, am spus. Nu era o gafă, era o lovitură sub centură. Omul a şters-o din loc fără să-mi întindă mână.

Ce făcea la München, el, omul care la Bucureşti fusese regizor la un teatru mare şi se bucurase de notorietate, nu era un secret. În Germania, competiţia avea alţi parametri şi el nu reuşise să convingă pe nimeni.

Libertatea vine cu această surpriză, că ai fost bun şi nu mai eşti, că o mulţime de oameni aveau nevoie de tine şi dintr-odată nu te mai vrea nimeni, că ai fost talentat într-un sistem social, dar în altul talentul tău nu contează, că eşti în plus oriunde te-ai duce. Odată, de două ori, de foarte multe ori, până ce-ţi pierzi încrederea în tine şi ai o privire de câine bătut care sporeşte şi mai mult distanţa faţă de lumea din noul sistem, al libertăţii. Iar eu eram, pentru amicul reîntâlnit întâmplător, martor la un adevăr de nesuportat: libertatea nu se potriveşte la toţi.