România se pregăteşte să adopte în mare grabă şi în acelaşi timp patru legi noi, probabil cele mai importante legi în afara Constituţiei. E vorba despre Codul civil, despre Codul penal şi despre cele două coduri de procedură - civilă şi penală.
u ştiu, în definitiv, de ce nu ar fi adăugate şi Codul vamal, Codul silvic, Codul fiscal, Codul lui Da Vinci sau Codul Zambaccian. Într-un prim moment, Traian Băsescu a insistat ca Guvernul să adopte aceste acte, trecându-le de-a valma prin Parlament, fără nici o dezbatere, prin procedura asumării răspunderii de către Guvern. Astăzi se pare că am putea avea o dezbatere parlamentară, măcar formală, pentru că legile acestea, care însumează mii de articole, trebuie adoptate, din indicaţii superioare, până la 15 mai.
Codurile sunt acte extrem de importante, care vor influenţa destinul câtorva generaţii, şi ele vor lăsa o amprentă foarte serioasă pe procesul general de dezvoltare a societăţii româneşti. Ele merită discutate nu doar în Parlament, nu numai între jurişti, ele merită o dezbatere mai generală în societate. O anumită discuţie a început deja, în momentul în care mass-media au descoperit, nu fără mirare, cam ce conţin proiectele pe care le propune Ministerul Justiţiei. Dar e foarte târziu faţă de "termenul" acordat de Traian Băsescu pentru adoptare. Există numeroase aspecte controversate în aceste texte. Nu o să intru acum în detalii şi nici nu o să mă pronunţ pro sau contra într-un caz sau altul. Dar sunt chestiuni pe care nu le putem decide pe şest, în fugă. Statutul unor infracţiuni din prezent, cum sunt prostituţia sau incestul, naşte discuţii, există articole care îngrijorează categorii profesionale importante, de la medici la jurnalişti sau avocaţi. Apar modificări serioase într-o instituţie fundamentală cum e cea a familiei. Se modifică însăşi definiţia infracţiunii, după un model diferit, cel german.
Şi mai e un aspect important, care ţine de natura problemei. La un moment dat, la televizor, un moderator l-a întrebat pe unul dintre reprezentanţii Ministerului Justiţiei "care e filozofia care stă îndărătul acestor noi coduri?". A urmat un moment de stupoare, expediată cam pe modelul "de filosofie ne arde nouă acum?". Şi totuşi moderatorul avea dreptate. Ce vrem noi să spunem cu aceste acte în legătură cu viitorul societăţii româneşti? Care e viziunea care stă la baza lor?
Există una? Sau avem de a face cu o sumă de articole, care pe model german, care pe model olandez sau italian, sau francez, sau canadian, aşezate unul lângă altul? Se potriveşte întregul astfel obţinut momentului prin care trece acum România?
Iată, de pildă, un subiect de meditaţie. Plecând de la un model european mai general, părea că se impun la un moment dat o anumită relaxare a politicilor penale, reducerea cuantumului unor pedepse, dinamizarea unor faze din proces. Dar acest peisaj mai blând corespundea cu o Uniune Europeană aflată în plină dezvoltare şi prosperitate. Mai operează el într-o Românie aflată în plină criză economică, fenomen care va amplifica inevitabil infracţionalitatea?
Nu vreau să dau răspunsuri. Mi se pare grav că nu avem timp să punem nici măcar întrebări. Ministrul Justiţiei afirmă că, în orice caz, aceste coduri nu vor intra în vigoare mai devreme de începutul lui 2011. Atunci de ce ne grăbim să le adoptăm de-a valma, mereu sub presiunea unei palme europeneşti care ne apasă pe creştet? Chiar crede cineva că UE vrea să avem o legislaţie de mântuială? De fapt, Comisia Europeană ne cere, firesc, progrese în adaptarea codurilor la dinamica socială actuală. Nu coduri. Pentru că România nu s-a înfiinţat, ca stat, ieri. România are coduri de peste 150 de ani.
Şi atunci, de ce vrea Băsescu coduri "la minut"? Poate că, marinar fiind, Traian Băsescu crede că un "cod" e un peşte, uşor de pregătit repede, într-un colţ de bucătărie. Codurile în discuţie însă n-au nici o legătură cu peştele cu pricina, chiar dacă, prost gândite, pot lăsa multe oase în gâtul tinerei noastre democraţii.
Citește pe Antena3.ro