Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Traficul de decizii, căci aşa poate fi definită pe scurt, ne-a redus capacitatea de negociere și de schimb. Nu suntem interesanți pentru diviziunea europeană a muncii. Au fost lăsate organismele monetar-fiscale să gestioneze cererea agregată în loc să administreze guvernele oferta și avem, probabil, cea mai dependentă de importuri economie din UE. Dacă se depreciază un pic moneda se aprinde inflația de la mărfurile pe care le procurăm din afară. Ca să se vadă de ce deficitul extern este doar o formă amânată de inflație!
A pune discuția pe făgașul firesc, economic, e tot una cu a ne întreba cum gestionăm deficitul structural. Cam asta ar trebui să-și propună viitorul guvern. Pentru că prețul banilor e mare din cauza deficitului structural excesiv, a unei economii politizate, în care joburile importante se atribuie pe liste de partid, ceea ce ar sugera că am intrat în Uniunea Europeană eminamente politic. Dacă n-ar exista deficitele și datoriile, dacă n-am lua din ceea ce produc alții pe baza împrumuturilor, probabil că am muri de foame! Şi UE e singurul club de țări ce ne poate suporta îndatorarea, fragilitatea în care ne-a adus corupția, să ne susțină implicit stabilitatea monedei și nu în ultimul rând gap-ul educational.
Aş putea să observ, din nou, că atunci când eşti sărac şi necinstit, astea sunt semne de stagflaţie! Dar mai important este că la noi, la români, problema apropierii datoriei publice de limita maximă a Tratatului de la Maastricht se putea rezolva până în urmă cu trei-patru ani cu reţeta irlandeză a unui excedent bugetar sau cu cea poloneză care a permis micșorarea debitelor. Ceea ce ar fi arătat adevărul din spusele ctitorului BNR, Eugeniu Carada, potrivit cărora criza financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre.
Se pare însă că odată ratată această posibilitate suntem foarte aproape de falimentul clasei politice. Care nu s-a produs în Belgia, Spania, Irlanda, Olanda, Germania în ciuda divergenţelor dintre forţele politice care au dus la imposibilitatea învestirii unui guvern o lungă perioadă sau a schimbărilor frecvente de executiv, precum în Italia. Iar asta şi pentru că economiile respectivelor ţări erau funcţionale, puteau participa la diviziunea europeană a muncii. Se spune că poporul are conducătorii pe care-i merită, dar şi reciproca pare adevărată. Numai că politicienii din statele menţionate n-au ajuns niciun moment sub nivelul poporului, ceea ce la democraţia prin reprezentanţi reprezintă o problemă gravă!
Și dacă tot am pomenit aceste lucruri e bine să mai explicăm o dată ce înseamnă reforma structurală. Exporturile României au o valoarea adăugată redusă, iar importurile - una mare. Având în vedere această situație structural precară, e necesar să ajungem să producem niște mărfuri măcar cu o valoare adăugată medie, și pentru asta e nevoie să atragem în afara capitalului și muncitori străini care să ne învețe să le fabricăm, așa cum au venit odinioară germanii, pe ai căror descendenți Ceaușescu i-a vândut la bucată.
E adevărat că, în prezent, sunt mulți români care lucrează în afară și unii decidenți doresc să-i aducem înapoi. Totuși ei muncesc în ramuri ce generează o valoare adăugată scăzută. Noi am avea nevoie - în schimbul țăranilor români - de niște muncitori spanioli sau italieni, care să lucreze în domeniile deficitare. Pe optica asta au mers polonezii, ai căror politicieni au avut și alte preocupări decât câștigarea alegerilor, și acum pot produce bunurile pe care le cumpărau înainte din afară. Și, paradoxal, cu import de forță de muncă, șomajul scade, iar bugetul și sistemul de pensii câștigă, deoarece Românie e subcapacitată.
Citește pe Antena3.ro
Însă pentru ca cele spuse să fie puse și în practică trebuie să se renunțe la secvența cu reprimarea cererii în care s-a specializat atât de bine fiscul. Politicienii de la noi privesc spre Europa și dacă ea este protecționistă se gândesc că acesta e modelul bun și pentru România. Chiar dacă în Statele Unite - spre care se uită cu jind UE - istoric echilibrul structural s-a atins cu import de populație calificată, ceea ce a îmbunătățit inclusiv structura pe grupe de vârste.
Din păcate, guvernanţii de la noi nu sunt preocupaţi de această problematică, și în final, după ce nepriceperea şi interesul de grup aprind inflaţia, ei ar vrea să fie şi recompensaţi pentru răul făcut! De regulă, secvenţa sinucigaşă continuă cu o taxare mai mare, deşi ar trebui să fie mai redusă, una menită să suplinească incapacitatea de administrare.
Nişte manageri pricepuţi s-ar gândi să stabilească la ce nivel se plasează deficitul structural, cum poate fi el stabilizat și apoi anihilat. Altfel rămânem cu reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite după cum remarca același Carada, în strânsă legătură cu inabilitatea guvernanţilor, selectaţi cam la fel după decenii şi decenii.
Sigur că este posibilă și secvența ca în loc de importuri din străinătate și la acest capitol, saltul către o valoarea adăugată măcar medie să revină cercetării de la noi, care în loc să fie din nou văduvită de resurse ar putea fi încurajată și reașezată pe poziția pe care o merită. Chiar, de ce nu mai pomenește nimeni de asta, într-o țară în care în locul proletarilor ce zămisliseră forța conducătoare au ajuns meseriașii de tip Dorel?! Practic, dictatura muncitorimii a fost substituită cu dictatura meseriașilor, cu riscul de a trece din nou peste spusele lui Gustave Le Bon legate de meritocrație.
El scria în 1910 în L’Opinion că în ciuda tuturor teoriilor egalitariste şi a inutilelor tentative de a elabora coduri de legi, diferenţierea intelectuală nu poate decât să se accentueze, întrucât ea rezultă din necesităţile naturale pe care legile nu le pot schimba.
Progresele realizate în domeniul tehnicii sunt adevăratele motoare ale civilizaţiei. Complicându-se pe zi ce trece, tehnica cere cunoştinţe atât de vaste, iniţiative atât de îndrăzneţe, încât doar oamenii înzestraţi pot să se înalţe la un asemenea nivel. Or, în vreme ce capacităţile elitei au sporit - subliniază Le Bon - cele ale simplilor executanţi s-au redus. Astfel au apărut clase sociale distincte, separate de o prăpastie din ce în ce mai adâncă.
Acest lucru este, evident, cât se poate de enervant pentru cugetele pasionate de ideea egalitară, atunci când văd rolul elitelor crescând atât de mult încât nimeni nu se poate dispensa de ele. Doar elitelor li se datorează progresul ştiinţific, artistic, industrial care conferă putere unei ţări şi prosperitate miilor de muncitori.
Dacă astăzi un muncitor câştigă mai mult decât în trecut, acest lucru se datorează mai mult elitelor care şi-au pus mintea la contribuţie, decât a lucrat muncitorul în folosul elitelor. Dar elitele ajung adeseori să trăiască în opulenţă şi tocmai asta înfurie spiritele egalitare, deşi, în realitate, ele oscilează între bogăţie şi faliment.
În fine, nu știu cum să scriu despre influenceri, dar a venit momentul s-o fac. Și habar n-am de ce nu-mi pot scoate din minte numele complicate cu K, precum Kafka, Kant sau Klapka Jerome. Ar trebui pentru că despre Franz Kafka, Immanuel Kant sau Jerome K. (de la Klapka) Jerome nu vorbește nimeni. Nici măcar de Adrian Ghenie!
Nu știu cum se face însă că reperele la care se raportează românii, care dau direcția societății, nu sunt filosofii, matematicienii, scriitori sau pictorii, ci chefii (cu cuțite, evident). Iar asta în cel mai bun caz, în care se discută de mâncare, nu de construcții, unde „zeii” sunt nea Vasile, nea Grigore sau Gică, doreii zugravi, electricieni sau instalatori.
Cu alte cuvinte, în vreme ce englezii, americanii, francezii sau italienii se raportează la influenceri culturali laureați Nobel, la noi cele mai importante persoane sunt meseriașii care realizează cu „tehnologia brațelor” produse sau prestează servicii. Nu creierul e important, ci fundamentale sunt mâinile și dragostea, care trece prin stomac!
Iar când președinții sunt întrebați care e ultima carte pe care au citit-o răspund: „Căr-tă-rescu…, Le-vantu...’”. Iată de unde ni se trage, de unde arată zicala cu peștele! Și de ce a fost înlocuită dictatura proletariatului, cu dictatura meseriașilor!
Dacă premierii din fruntea guvernelor sunt atât de slabi încât dau impresia că cei din urmă cu trei cincinale ar fi fost geniali, deși nu e deloc așa, atunci înseamnă că discutăm de o decădere culturală generală a societății. Și dacă reperele momentului sunt în afară de meșteșugari, interlopii, cei care dau manelele tare când stau la stop, pentru că poliția se bazează pe ei ca să țină sub control societatea, aceștia devin mai importanți decât filosofii, matematicienii, scriitori ori pictorii, ceea ce ne face să ne asemănăm din ce în ce mai mult cu o jamahirie, o uniune de triburi.
România încă republică, dar pe cale de a deveni jamahirie, este un loc ostil, penalizat pentru asta prin emigraţie. Au plecat în Occident mai mulţi români decât polonezi, dintr-o ţară cu o populaţie dublă! În loc însă ca greşelile să fie asumate de politicieni şi să înceapă să fie administrată structural oferta în locul ajustării fiscale a cererii e substituită migraţia românilor cu „importuri” de indieni şi pakistanezi ca în timpul voievozilor feudali.
Numai că nu de persoane care să plaseze mâncare avem nevoie, fiindcă dacă în locul inginerilor sunt importați unii ce livrează bunuri de consum mai scump decât la hipermarket, asta nu întreține performanța, ci doar inflația. Profiturile realizate nu se corelează cu sporurile de productivitate!
Ca metehne vechi şi noi suntem o a doua Franţă, de unde și obiceiul de a considera Bucureștiul micul Paris.
