Voiaj - Ecaterina cea Mare, in vizita in Crimeea

Ca americanilor nu le ies filme despre rusi m-a putut convinge inca o data, urmarind pe un post de televiziune, superproductia "Ecaterina cea Mare". Desi nemtoaica prin nastere, Ecaterina a II-a a devenit rapid, dupa instalarea pe tronul tarilor, un tipic despot rus.

REALITATILE DE CARTON
Ca americanilor nu le ies filme despre rusi m-a putut convinge inca o data, urmarind pe un post de televiziune, superproductia "Ecaterina cea Mare". Desi nemtoaica prin nastere, Ecaterina a II-a a devenit rapid, dupa instalarea pe tronul tarilor, un tipic despot rus.

Asemenea tuturor stapanilor de dincolo de Nistru, de la Ivan cel Groaznic pana la Iosif Vissarionovici Stalin, ea s-a remarcat prin cruzimea cu care si-a transformat propriul popor intr-o materie prima ieftina pentru realizarea ambitiilor dictatoriale inauntru si a poftelor expansioniste in afara. Din acest personaj feroce, reunind stralucit perfidia machiavelica occidentala cu dezlantuirile trupesti tipic orientale (a avut zeci de amanti), filmul american a facut din ea un soi de chelnerita din Ohio, sfasiata intre amorul pentru un camionagiu din Arkansas si datoria de a duce la timp fripturile la masa. Numai prin uluitoarea capacitate americana de a reduce lumea la o reteta de biftec se explica ocolirea de catre film a unuia dintre momentele prin care Ecaterina cea Mare a ramas nu numai in istoria Rusiei, dar si in cea a fantasmagoriilor nascute in istoria omenirii de catre regimurile despotice: voiajul in Crimeea.

ALAI IMPRESIONANT. Invitata de Potemkin sa viziteze provinciile din Sud, recent cucerite, tarina beneficiaza de un alai halucinant, posibil doar in lumea care l-a dat pe Gogol si Dostoievski. Pana la Kiev se merge cu un convoi de sanii. De fapt, nu sanii propriu-zise, ci un fel de saloane pe talpici, garnisite cu jilturi, divane, mese, saloane in care se poate sta in picioare. Aceste vile care luneca pe zapada sunt in numar de 14. Le urmeaza 164 de sanii mai modeste, ale suitei si servitorilor. 600 de cai de schimb asteapta la fiecare popas. Fiind un ger de minus 17 grade, Potemkin, omul de incredere al tarinei, pune pe traseu butuci imensi, care ard zi si noapte pana la trecerea convoiului, sa-i dea impresia distinsei calatoare ca in jur nu-i iarna, ci primavara. Intre timp, venind primavara propriu-zisa, de la Kiev, alaiul continua calatoria pe Nipru. Nici aici Potemkin nu se dezminte. Tarina si oaspetii sai straini beneficiaza de 7 galere gigantice. Le urmeaza 73 de ambarcatiuni. Echipajul total numara 3.000 de oameni. Fostul amant al Ecaterinei - care, pentru a impaca formidabila nevoie sexuala a tarinei cu pastrarea propriilor privilegii, ajunsese sa-i verifice pe tinerii candidati la patul monarhic - isi manifesta din plin geniul in organizarea a ceea ce va ramane in fondul principal de nazbatii ale omenirii sub numele de potemkiniada.

MIZERIA DE DINCOLO. Supusii majestatii sale traiesc intr-o mizerie crunta, imposibil de imaginat in alta parte a lumii. Potemkin se ingrijeste insa ca inaltii ochi ai tarinei sa nu intalneasca bojdeucile de pe mal, locuite de mujici zdrentarosi si zbarliti. Drept urmare, intre satele propriu-zise si apa Nistrului, ei ridica niste cladiri din lemn vopsit, impodobite cu ghirlande si covoare, cladiri care se rezuma de cele mai multe ori la simplul perete dinspre fluviu, o fatada stralucitoare menita sa ascunda realitatea mizera, fatada care e daramata dupa trecerea alaiului. Tot pe mal, din loc in loc, cetateni travestiti in cazaci se dedau la cavalcade salbatice. Pe langa nava tarinei forfotesc ambarcatiuni cu tineri si tinere care interpreteaza cantece exprimand bucuria de a trai sub regimul Ecaterinei cea Mare. Totul e fals. Totul e un imperiu de carton. Daca impungi cu destu’ aceasta intreaga alcatuire fascinanta se naruie, dezvaluind fata hidoasa a adevaratei realitati.

De ce-ar fi fost bine daca filmul american ar fi cuprins si acest voiaj? Pentru ca romanii care l-ar fi vazut ar fi inteles ceva nu numai din Rusia Ecaterinei cea Mare, dar si din Romania postdecembrista. De saptesprezece ani traim o veritabila potemkiniada. Tot ceea ce ni se infatiseaza ca fiind transformari autentice, profunde in materie de democratie si economie de fasa, nu sunt altceva decat realitati de fatada. Nu pentru Ecaterina cea Mare, ci pentru bietul alegator.

NIMIC NU SE PIERDE
	21 IUNIE 1924. Regina Maria, impreuna cu Principesa Ileana, viziteaza Fabrica de ciocolata Bucuresti. Prilej cu care Majestatea Sa iscaleste in Cartea de onoare acest text: "Ma bucur, ma bucur mult, sinteti pe calea cinstei si a muncii, care duce la izbinda. Maria 1924". Abili, proprietarii tiparesc un material publicitar de marimea unei fotografii. Pe o parte, chipul Reginei; pe cealalta, Mesajul.

LUMEA PRIN CARE TREC

Citindu-l pe Maiorescu Eliberat de grija emisiunii (am inregistrat-o, desi prefer directul), citesc in noaptea de sambata spre duminica "Istoria politica" a lui Titu Maiorescu (foto). Perspectiva e, desigur, tendentioasa. Autorul e un Conservator de frunte, mai precis un Junimist Conservator. De asteptat ca politica guvernelor liberale sa fie mustrata, iar cea a guvernelor conservatoare, alintata. Trebuie s-o citesc insa. Am nevoie de asta pentru a intelege avatarurile gazetarului Caragiale. Trudesc de mai mult timp la un eseu despre oportunismul politic al marelui scriitor, pe care as vrea sa-l tiparesc sub titlul "Smecherul Caragiale". Ca orice brav roman, am inceput proiectul cu avant, m-am plictisit de el, l-am abandonat, dar, din cand in cand, amintindu-mi de el, mai croiesc o caramida, doua. * Desi mort de oboseala (directul, mai ales cand sunt moderator, ma da gata), reusesc sa mai citesc cateva zeci de pagini din ¦Istoria politica" a lui Titu Maiorescu. Timpul dedicat acestei intreprinderi de enorme dificultati: de la douasprezece la unu si ceva noaptea. Cand ajung la tulburarile din martie 1888, mesterite de Opozitia Unita, pentru a-l da jos pe Ion C. Bratianu, am impresia de deja vu. Am mai citit aceste pagini undeva! Si-mi amintesc. Le-am citit mai intai in "Bucurestii de alta data" de Constantin Bacalbasa. Apoi, in multe istorii ale domniei lui Carol I. Ma pricopsesc cu amanunte interesante pentru cateva dintre eseurile la care lucrez si pe care nu le voi termina niciodata.

BARFE

Libertatea si presa comunista O juna care ma bate la cap de mai multe saptamani sa aiba o discutie pentru lucrarea sa de diploma la Jurnalistica a reusit sa puna mana pe mine. Avem un taifas la mine acasa, in biroul tot mai inghesuit de cartile si hartiile cotropitoare. Desi imi programasem doar un sfert de ora, reusesc sa pierd cu ea aproape un ceas. Ii vorbesc - pe larg si inutil (oricum, nu pricepe nimic) - despre gradele de libertate ale presei. Difereau de la o publicatie la alta. Se poate schita si o ierarhie, incepand cu gradul minim cotidian: de la Scinteia pana la Romania libera. Difereau gradele de libertate si intre cotidiane si saptamanale, si intre reviste social-politice si reviste de specialitate. Chiar si la o publicatie, gradul de libertate tinea si de redactorul-sef. Daca era sau nu mai destupat la minte. Daca era sau nu mai batos cu sefii. Si, nu in ultimul rand, daca avea o anume autoritate anterioara. Un sef adus la Scinteia tineretului de la CC al UTC asigura ziarului mai multa libertate decat unul promovat din redactie. Viata studenteasca si Amfiteatr au cunoscut o veritabila inflorire abia cand la conducerea redactiei a venit, din postul de secretar al UASCR, Stelian Motiu. Stelian Motiu se batea eficient pentru fiecare rand mai liber. In cadrul aceleiasi publicatii, exista o diferenta in raport de domeniu. La Scinteia, de exemplu, Viata de partid si Externele erau mult mai controlate decat Pagina culturala. Cat de liber era gazetarul presei comuniste? Depindea nu de gazetar, ci de noroc.

SECOLUL AL XX-LEA
	1974. Un instantaneu mai putin cunoscut: Mao, posomoratul Mao, flirtand cu Imelda Marcos, prima doamna a Filipinelor. Si revolutionarii sunt sensibili la eternul feminin!