Vrem aer?

Probabil ştiţi că în România dispar trei hectare de pădure pe oră, că rata de reîmpădurire e sub 25% şi că pagubele depăşesc multe miliar-de de euro (Greenpeace). Dar haideţi să nu ne mai îmbătăm cu apă rece, dând vina pe alţii, victimizându-ne. Greşim profund dacă mai credem că „străinii” ne iau şi ne taie pădurile. Doar noi suntem de vină; vinovaţi sunt cei care se vând pe ei înşişi, care falsifică acte, care corup şi şpăguiesc. La fel cum vinovaţi sunt şi cei care acceptă să intre în acest joc sau care nu fac nimic pentru a se asigura că legea e corectă, funcţio-nală şi că se aplică. Toţi aceştia, toţi sunt români, nu străini. Din păcate, românii sunt cei care dau şpaga; tot românii sunt cei care acceptă şpaga. De la 1.000 de lei la mili-oane de euro. De la funcţionar de primărie, la prefect sau judecă-tor. Proprietarii de pădure străini sunt în mare parte cumpărători de bună-credinţă, investitori care fructifică o oportunitate şi atât. Pentru că se poate şi pentru că le-o oferim. Chiar şi printre exploa-tatorii de masă lemnoasă (firme româneşti sau străine) sunt mulţi care respectă legea, doar că legea le permite uneori prea mult. Poate că ar trebui să ne dea de gândit faptul că, în cele mai multe ţări civilizate, ceea ce la noi e permis şi legal, în alte părţi e interzis prin lege şi extrem de aspru pedepsit. Dacă suntem victima unui viol economic şi ecologic, atunci ne cam îmbiem şi rugăm călăul să ne-o tragă! Cei care aici îşi fac de cap nu-şi permit să facă la fel în ţările lor. Dar nu din politeţe sau respect, ci din teamă - pentru că legea e dură şi respecta-tă - altfel urmările sunt cumplite, iar teama îşi face treaba. Cifrele vorbesc de la sine. La 1900, România avea peste 18 milioane de hectare de pădure, care acopereau 70% din suprafaţa ţării. După cel de al doilea război mondial, suprafaţa împădurită Revoluţie, România mai avea doar 7 milioane de hectare de pădure. Între timp, am rămas cu circa 6 milioane de hectare - o treime din suprafaţa pe care o deţineam la 1900. 4 milioane de hectare mai aparţin statului, restul e în proprietate privată. Din cauza unui ritm de reîmpădurire semnificativ subunitar, a tăierilor ilegale, a evaziunii şi furtului de masă lemnoasă, dar şi a retrocedărilor îndoielnice, uneori frauduloase, suprafaţa forestieră a României mai acoperă acum doar 25% din teritoriu. Asta în timp ce media forestieră a UE depăşeşte 34% din teritorii. În cele mai multe dintre ţările care deţin un tezaur forestier important, tăierile şi comerţul cu masă lemnoasă brută sunt interzise prin lege. Între timp, România taie serios, deseori la limita sau în afara legii. În cele mai multe dintre cazuri, lemnul părăseşte ţara în formă brută, neprelucrată. Defrişările exagerate ameninţă astăzi echilibrul ecologic al ţării, siguranţa alimentară, sănătatea populaţiei şi sunt una dintre cauzele majore ale inundaţiilor şi deşer-tificării în multe zone. Dincolo de prejudiciile financiare halucinante, defrişările şi distruge-rile de păduri ar trebui privite ca un atentat la siguranţa naţională.