Independenţa feminină

În episodul trecut, nebunaticii de cercetători britanici ne linişteau pe noi, femeile, explicîndu-ne o dată pentru totdeauna de ce numai blon­dele au succes. Totodată, le prezentau şi portretul, în detaliu

În episodul trecut, nebunaticii de cercetători britanici ne linişteau pe noi, femeile, explicîndu-ne o dată pentru totdeauna de ce numai blon­dele au succes. Totodată, le prezentau şi portretul, în detaliu. Căci nu oricare poate spera la statutul de “vînat”, ci numai slăbănoagele optimiste, care din cînd în cînd poartă ochelari şi în general nu fac prea multe parale la serviciu.

IEFTINĂTĂŢURI. Pe de altă parte totuşi, e de avut în vedere şi faptul că aceiaşi bărbaţi pretenţioşi pun la mare preţ independenţa femeii. Nu vă repeziţi la aplauze, că aici e de discutat. Meschinii! Inde­pen­dente şi cu bani puţini în buzunar. Şi cam ce-am putea face noi cu indepen­deţă şi fără bani?

AŞTEPTĂRI. Păi, fireşte, n-am putea decît să ne construim propriul orizont de aşteptări în pri­viţa purtă­torului de penis, pe care-l vom alege din vitrina de produse spre a ne satisface nevoia. Nevoia de bani, desigur, că independen­ţa-i cu ne­miluita. Şi atunci rezultă că blonduţele, mi­cu­ţele şi slă­bu­ţele de ele, îşi vor vîrî compulsiv ochelarii pe ochi ca să vază dîn­sele mai bine şi mai clar în contul domnilor care le miros pe sub coadă şi, de asemenea, să vază mai mare şi mai frumoasă sigla căruţei cu care dînşii le vor plimba, la o adică, independenţa, pe ici, pe colo.

DESPRE COMPENSAŢIE. Treaba stă de fapt cam altfel. Anume stimabilii, cînd au în vedere independenţa, folosesc un termen cu mult prea gene­ros pentru micimea gîndurilor lor. De fapt, independenţa înseamnă pentru ei ca fătuca să aibă la activ un palmares gras de prietene cu care să iasă în oraş atunci cînd el n-are chef s-o gîdile tandru după ceafă. Şi dacă dama are pe umărul cui se consola, atunci desigur că nu-l mai plictiseşte pe dumnealui cu tîmpenii, siropării şi smiorcăieli.

Pe de altă parte, bărbaţii par atît de săraci cu duhul, încît pur şi simplu nu-şi închipuie că o prezenţă blondă cu ochi albaştri, slabă, spiri­tuală, optimistă şi săracă, în nici un caz, dar în absolut nici un caz în afară de acela în care suferă de vreo dereglare psihică, nu-şi va odihni frumuseţea de căpşor drăgălaş pe perna unuia cel puţin la fel de sărac şi independent ca ea. Nu, drăguţă! Şi nici măcar nu va ridica atîtea pretenţii relativ la fi­zicul alesului. Ci la buzunar.

Desi­gur, mă întreb acum cîţi din 66.000 de bărbaţi care voiau cu toţii blonda perfectă aveau şi grosu-n pantaloni şi-n bancă.

 

ANUŞKA: Cîinele din noi

Cînd simţi că ţi se rupe inima, zici că, vezi Doamne, nici un cîine n-ar trebui să trăiască aşa, să facă sau să dreagă aşa. Că veni vorba, de unde pînă unde vorbim noi, patrupezii, despre viaţa de cîine? De unde ştim noi că, de exemplu, lor nu le place să se miroasă pe la fund şi p’ormă să se pupe-n bot? De unde ştim noi că pentru ei putoarea de javră udă nu reprezintă vreun afrodiziac? Probabil că habar n-avem, dar ne place să ne imaginăm. Sau poate pur şi simplu am dezvoltat vreo marotă pentru cîini, de vreme ce totuşi n-am auzit pe ni­meni zicînd că n-ar vrea să ducă un trai de pisică. Deşi, să fim serioşi, cred că nici doamnelor nu le-ar plă­cea să urle-n gura mare de fiecare dată cînd le vine-a se-mperechea şi nici domnilor să se-arunce din cînd în cînd de la etaj în căutare de afecţiu­ne. În fine, cred că de fapt obsesia pentru cîini s-a coţopenit atît de tare în comportamentul social uman, încît, ce să vezi, parcă-parcă începem să trăim ca atare. În cîteva aspecte îi copiem cu certitudine. De pildă, ­ţi­nem morţiş să ne dresăm unii pe alţii. Ca-n căsnicie. Adulţii povestesc frumos tinerilor lor copii cum stă treaba cu reglatul vieţii de familie. Vehi­­culează foarte des şi cu multă emfa­ză termenul de compromis. Care, în fapt, înseamnă, în funcţie de ce parte a baricadei te situezi, fie “dreseaz-o, mamă, pe scorpie!”, fie “dresează-l, mamă, pe nesimţit!”. De asemenea, să nu uităm motivul pentru care se ajunge la discuţiile despre compromis. Unul trage hăis şi altul cea. Atunci, normal, temelia se zgîlţîie şi se simte nevoia de echilibru sau de explozie, după caz. Cînd vine vorba de explozie, ce face omu’? Muşcă, aia face. Cu vorbe, în general. Nu mai puţin dureros ca fapta, desigur, poa­te uneori mai abitir. Ca să nu mai vorbim de “muşcăturile” cu fapta, cînd se aplică o carabă ici, colo. Atunci e semn clar de turbare. Însă întor­cîn­du-ne la reechilibrarea situaţiei, cică să-mprăştii compromis. Ce înseamnă de fapt compromis? Înseamnă că unul trebuie musai să înveţe că ­atunci cînd celălalt zice “hop”, primul trebuie să sară. Iar compromisul se regăseşte în aceea că înainte, deşi dobitocul auzea hop, nu pricepea neam că trebuie să sară. Mrrr...