Memoria nu locuieşte în creier

Observ că a început să-mi crească binişor mintea. Nu mai are loc şi dă pe afară de-a binelea. Creşte vertiginos. Şi un ajutor substanţial îl primesc din viaţa de familie. Cum? Nu înţelegeţi? Păi, procesul ăsta de creştere, popular, se numeşte cucui. Nu, nu mă compătimiţi, căci nu este vorba despre mine.

Noi folosim din posibilităţile creierului doar 5%-10%. În restul de 90%-95% procente neexplorate se află latente capacităţile psihice din afara normalului. Creşterea procentului de folosire a creierului, până la atingerea maximului, duce la creşterea exponenţială a capacităţilor mentale, în final ajungându-se la posibilităţi infinite oferite de aceste capacităţi. Sfera mentală umană se poate extinde la nesfârşit. Creierul este doar o reprezentare în plan fizic a structurilor mentale.

Făcând o analogie cu ADN-ul, noi folosim doar 5% din gene, restul fiind inactive, conform cercetărilor doctorului Kazuo Murakami, profesor universitar emerit din Japonia. Creşterea procentului de gene active se poate realiza prin puterea psihicului. Nu cumva în restul de gene inactive se află posibilităţile noastre considerate paranormale?
Conform afirmaţiilor bazate pe teoriile ştiinţifice, considerăm că amintirile sunt înmagazinate în creier. Chiar dacă pare o afirmaţie şocantă, memoria nu-şi are sediul acolo.

Prima teorie legată de memorie a fost lansată de Aristotel. El a comparat procesul de memorare cu cel de amprentare a unei bucăţi de ceară moale. Acest raţionament a primit numele de teoria urmelor.
Lumea ştiinţei a modificat deseori, de-a lungul timpului, această teorie. O variantă a dus la împărţirea memoriei în două tipuri, una de lungă durată şi alta de scurtă durată. Prima ar cuprinde amintiri rămase pe o durată îndelungată, iar a doua ar cuprinde amintiri rămase pe o perioadă cât un interval de timp scurs între citirea unui număr de telefon şi momentul formării imediate a acelui număr. Altă variantă consideră că amintirile a fi depozitate în creier, la fel cum este înregistrată mu­zica în şanţurile discului citit de pick-up.

O altă teorie este legată de ipoteza cauzalităţii formatoare. Orice organism viu se dezvoltă pe baza unui câmp morfogenetic. Este un câmp bioene­rgetic, subtil, care prin rezonanţă morfică intră în legătură cu câmpurile altor membri ai speciei. Prin această rezonanţă cu alte organisme sau cu pro­priile stări anterioare se creează din trecut un prezent continuu care formează memoria. Deci urmele memoriei, conform acestei teori, nu mai sunt înmagazinate în creier, ci informaţiile provin prin rezonanţa cu un câmp infoenergetic, în care se află stocate toate informaţiile legate de viaţa anterioară.

Revenind la teoria urmelor, constatăm că ea are la bază două argumente. Primul este bazat pe afirmaţia că diferitele leziuni ale creierului pot duce la pierderi de memorie, adică, practic s-ar pierde urmele amprentate. De fapt, leziunile din structura creierului ar putea distruge un sistem care ar asigura rezonanţa cu câmpul infoenergetic, în care sunt memorate evenimentele, conform teoriei bazate pe cauzalitatea formatoare. Ar fi la fel ca la un televizor la care, dacă se strică o piesă ori un subansamblu, semnalul nu se mai recepţionează, chiar dacă el există în eter. Conform teoriei urmelor, ar însemna că emisiunea s-ar afla în piesele defecte. Al doilea argument este legat de stimularea electrică a ţesutului cerebral, care ar permite reamintirea intensă a unor episoade din viaţă, fapt ce nu se susţine în urma verificărilor.

Dacă unui televizor i se aplică un curent electric suplimentar, tensiunile diferite de cele normale, existente în circuite, fac să apară fenomene de genul distorsionărilor de imagine, salturilor nejustificate de pe un canal pe altul. Dar informaţiile sub formă de imagine şi sunet sunt primite din afara aparatului.

K.S. Lashley a adus dovezi care anulează valoarea teoriei urmelor. După ani de studii şi experimente, el a consemnat: „Localizarea izolată a urmelor memoriei în interiorul sistemului nervos este imposibilă. Anumite regiuni limitate pot fi esenţiale în învăţarea şi memorarea unei activităţi particulare, dar în interiorul acestor regiuni părţile lor componente sunt echivalente din punct de vedere funcţional". Conform teoriei urmelor, pierderea memoriei apare la înlăturarea unor porţiuni mari din creier, fiind direct proporţională cu cantitatea de ţesut nervos înlăturat şi cu localizarea sa, fapt ce nu este oricând valabil.

Cazul Sharon Scruton, şi nu numai acesta, contrazice această afirmaţie. Sharon era o elevă eminentă, cu toate că în centrul creierului său exista o cavitate imensă, provocată de o hidrocefalee. Cercetările efectuate asupra creierului ei, prin scanare tomografică, au relevat faptul că activităţile care ar trebui să se desfăşoare în centrul creierului sunt deplasate către periferie, deci zonele cerebrale nu sunt dependente de activităţile cerebrale.
Teoria memoriei holografice susţine că urmele memoriei sunt răspândite în totalitatea creierului, lipsa unei porţiuni din acesta neafectând ansamblul.

Altă teorie, care a avut o viaţă scurtă, susţinea că memoria este stocată în moleculele complexe ale acidului ribonucleic (ARN). Mai există o teorie a modi­ficărilor sinaptice. Sinapsele reprezintă conexiunile dintre celulele nervoase. Miniimpulsurile electrice transmit prin semnale nervoase orice informaţie între neuroni. Aceste semnale ar trebui să treacă identic, din nou, şi decodificate să producă amintiri­le. Experimentele efectuate nu au dus la susţinerea acestei teorii.

În 1966, americanul Cleve Backster, specialist în detectarea minciunilor cu ajutorul poligrafului, a efectuat experimente cu acest aparat şi pe plante. Rezultatul a fost uimitor, deschizând calea unei noi vi­ziuni asupra existenţei. Lumea vegetală are capacitatea de a şti ce gândim, dar comunicarea nu se face pe cale senzorială, căci plantele nu au organe de simţ pentru a primi informaţii de la noi şi nici creier pentru a stoca informaţiile în memorie. Mai mult, observaţiile făcute în urma experimentelor au condus la ideea că de la fiinţele unicelulare până la cele mai complexe, toate au acces la o memorie universală. Deci, memoria nu îşi are sediul în creier, acesta fiind doar locul prin care conştientizăm informaţiile pe care dorim să le primim prin accesarea memoriei universale. Iată că gândurile şi amintirile noastre fac parte din memoria colectivă. Fiecare dintre noi are un aport benefic sau malefic asupra viitorului umani­tăţii şi implicit asupra Universului.

În concluzie, creierul nu produce mintea şi nici conştiinţa, aşa cum ceasul nu produce timpul, ci doar îl pune în evidenţă.