Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am putea spune că norocul publicisticii lui Eminescu au fost liberalii. Numai cu Partidul Conservator i-ar fi fost mai greu, pentru că forţa verbului său stă în acel în contra ( - Practicat cu succes şi mari foloase pentru noi şi de Maiorescu). Tonul e tunător, dumnezeiesc. E glasul de deasupra, care, încruntat, ameninţă şi condamnă. Să nu cădem în greşeala de-a crede că avem întotdeauna dreptate. În absolut, da.
Dar istoria fiind constituită mozaical, din mici realităţi puse una lângă alta, poţi să ai dreptate pe-o bucăţică şi să n-ai pe cea următoare - sau să ai dreptate în mare, global, şi să te înşeli niţel în cutare sau cutare adâncitură ori cută. Existau şi gazetari târşiţi de vremuri, unii făcuseră 48-ul şi multe dintre evenimentele care au urmat. Aceştia ştiau din rutina penei acustica anilor de plinuri şi goluri. Câteodată, pamfletarul nimereşte în plin, dar parcă-ar fi trebuit să dea în gol. Dar ce contează! Tot Eminescu avea dreptate. În absolut.
"Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul?"
Mulţi dintre adversarii caricaturizaţi cu atâta artă de poet merită, istoriceşte vorbind, stima noastră.
Dacă se mai întâmplă însă, luat de şuvoiul formidabil al sfintei mânii, să vadă eronat amănuntele, pe care le îngroaşă, Eminescu nu se înşală când e vorba despre problemele mari, esenţiale ale românilor şi ale timpului său. Şi le asumă cu fanatism şi disperare, le esenţializează şi absolutizează. Prin lucrarea gazetăriei sale, el devine naţional, tot aşa cum devine naţional prin lucrarea versului său. Or, din ce direcţie ar fi plecat, dinspre gramatică sau istorie (a cărei oglindire o gândeşte în planuri uriaşe, proiecte de drame şi epopei), el se investeşte cu aura naţională. Avea vocaţia martirului care intuieşte, caută roata şi se vâră sub ea s-o ridice la buna funcţionare, ştiind, din capul locului, că nu e treaba unui singur individ şi că va fi strivit. Un icnet îngrozitor răzbate din cuvintele sale, opintite, un icnet ca sângele care te buşeşte ori ca lacrima încremenită. De aceea scrierile-i sunt numai încordarea minţii sau descătuşare a inspiraţiei, ceea ce e aproape acelaşi lucru. La Eminescu, de cele mai multe ori, în cultura română încordarea minţii a stins fericirea exprimării. Nu mai găsim alt arc atât de uriaş şi de năzdrăvan şi de norocos în ţintire.
Lipsa de convenţie cu care vorbea despre alţii se completează - ba izvorăşte din duritatea cu care vorbeşte despre sine. Din tinereţe şi-a fost cel mai înverşunat duşman.
Notă: "Dumnezeu la adiţiunea lumei a greşit cu unul, acela am fost eu, dar e o minune ce nu există, ci e numai umbra unei greşeli. Un punct în cartea destinului, care nu trebuia să fi fost, la care răsuflarea citiorului se opreşte fără să trebuiască".
Faptul centenarului, care parcă ne ia prin surprindere, ne întoarce spre cer privirea uimită, de magi amatori, către opera-diamant, care continuă să urce fără opus, fiindu-şi deopotrivă staul, naştere şi credinţă.
Marin Sorescu - România literară, nr. 24/1989
Citește pe Antena3.ro
