Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum câteva luni am vorbit ultima oară cu profesorul Mihail Guboglu. Mă suna din când în când, adeseori îi telefonam eu şi vorbeam îndelung despre toate, despre problemele mele, dar mai ales despre lucrările sale. În mare, eram la curent cu textele aflate în şantier, de la articole pentru diverse publicaţii, până la proiecte de anvergură, ca Dicţionarul găgăuz-român-turc, pe care nu a mai apucat să-l desăvârşească.
Nu conta faptul că nu eram o specialistă în turcologie sau orientalistică: găsea întotdeauna o punte de comunicare între preocupările noastre. Cu o generozitate intelectuală şi umană rar întâlnită, cu un tact care m-a impresionat întotdeauna, avea aerul că te consultă ca pe un interlocutor avizat, a cărui părere te interesa. Fără să-mi dau seama, mă trezeam implicată direct, întrebările sale mă incitau şi continuau să mă urmărească multă vreme. Ultima dată am vorbit despre Eminescu. Descoperise că în mai multe cronici turceşti din epocă apărea, ca şi în visul sultanului din Scrisoarea a III-a, acelaşi copac, simbolizând creşterea Imperiului otoman. Îl interesa să ştie ce se spune în bibliografia eminesciană despre aceasta. De atunci nu l-am mai auzit şi recenta sa dispariţie, la 12 mai, la Istanbul, îmi dă un ciudat sentiment al unei datorii neplătite. Faptul că într-un fel m-am aflat în ultimii ani în preajma personalităţii sale, îl consider un privilegiu. Rareori am întâlnit un om care să merite în chip atât de total admiraţie şi respect. Multe amintiri personale îmi vin în minte şi sper să pot scrie într-o zi.
Încerc acum să consemnez foarte pe scurt câteva aspecte legate de activitatea sa profesională. Născut la 4 noiembrie 1911 la Ciadârlunga (Tighina), după absolvirea Facultăţii de Filosofie şi Litere din Cernăuţi, şi-a început imediat cariera ştiinţifică, pe cât de lungă, pe atât de prestigioasă: asistent universitar la Iaşi, cercetător principal la Institutul de istorie "N. Iorga" şi la Institutul de studii est-europene, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti etc. Numeroasele lucrări (Sultani şi mari dregători otomani, Inventarul manuscriselor orientale de la Academie, Orientalistica română, Paleografie şi diplomatică turcă-osmană, Catalogul documentelor turceşti, Cronici turceşti privind Ţările Române, Crestomanţie otomană ş.a.), studii în presa de specialitate, din ţară şi de peste hotare, contribuţii esenţiale la depistarea şi punerea în valoare a izvoarelor turceşti (cronici, documentare) privitoare la istoria relaţiilor româno-turce din Evul Mediu şi perioada modernă, precum şi participarea la congrese şi simpozioane internaţionale, i-au creat o binemeritată faimă în orientalistica şi turcologia mondială. Despre întinderea şi valoarea activităţii sale ştiinţifice vor vorbi specialiştii.
Pentru mine, profesorul Guboglu întruchipează imaginea savantului devotat cercetării până la sacrificiu, modest şi generos cu tinerii, ca şi cu oricine apela la el. De o bunătate înnăscută, era un interlocutor fermecător, un orator cu umor, plin de vervă. Oriunde s-a aflat ca mesager al culturii române, calităţile omului au întregit prestigiul cărturarului.
Starea sănătăţii sale îi pusese sub semnul întrebării prezenţa la manifestările ştiinţifice din Turcia, unde fusese invitat în această primăvară. În mai, se afla totuşi acolo, vorbind şi despre Eminescu. A fost la datorie până în ultima clipă. Un destin împlinit.
Mioara Apolzan - România literară, nr. 21/1989
Citește pe Antena3.ro
