x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Destăinuirile lui Dinu Flămând

0
20 Mai 2009 - 00:00
Departamentul Securităţii Statului
Unitatea Specială "R"
Notă nr. 0472702
Către Unitea Militară 0625 Bucureşti

Vă raportăm că, în cadrul emisiunii Actualitatea culturală româ­nească, difuzată la postul de radio Europa Liberă la data de 19 mai 1989, s-au transmis fragmente dintr-un articol apărut în ziarul francez Li­bération, semnat de Véronique Soullé. Vă redăm în continuare textul acestui material:

"La fiecare început de an, scriitorii români, înarmaţi cu maşina lor de scris, se duc la comisariatul de poliţie. Mai întâi batem una câte una toate literele alfabetului în două exemplare, ne povesteşte Dinu Flămând, de curând refugiat  în Franţa. Apoi, recopiem un text, mereu acelaşi, despre machiavelismul băncii mondiale. Semnăm şi putem, în fine, pleca. În urma unui decret din 1983, în ţara geniului Carpaţilor, toţi cetăţenii care au o maşină de scris trebuie să o înregistreze la autorităţi.

Frigul e mai teribil ca foamea. Te chirceşte, te înstrăinează de lume, te face să te simţi învins, ne spune unul dintre cei mai distinşi in­telec­tuali ai ţării, care a ţinut să-şi păstreze anonimatul. Mi-am scris cărţile înfofolit în  paltoane. Continuând distant şi ironic, el ne evocă metodele la care sunt supuse mediile culturale de soţii Ceauşescu, la ignoranţa lor totală în ceea ce priveşte arta şi valorile ei, vor să controleze totul şi, mai ales, vor să strivească tot ceea ce iese din anonimat.

Se povesteşte că faimosul conducător ar fi voit să suprime din vocabularul limbii române cuvântul imposibil. Acest cuvânt, şi multe altele din sfera lui, sunt folosite cu multă grijă de cei care scriu. Cuvinte ca insomnie sau absurd au dispărut din titlul unor cărţi. Este recomandat să nu fie folosite nici cuvinte ca mănăstire sau grevă. Cuvântul împărat nu poate fi folosit decât într-un context pozitiv.

Oamenii de ştinţă sunt suprave­gheaţi de cenzorul lor, Elena Ceauşescu, ale cărei cărţi despre chimia moleculară se înghesuie în vitrinele librăriilor, ea crezându-se savantă. În aceste luni, când în ţările frăţeşti, cu Uniunea Sovietică în frunte, tabuurile cad, în România cenzura atinge cotele delirului. Tot felul de supervizori schimbă titluri de cărţi, taie pagini sau paragrafe întregi, sparg rimele poemelor, rescriu scenarii de film, cer modificarea de­corurilor de teatru. Negocierile cu un autor pot dura doi ani şi reîncep după ce cartea apare, tot felul de comisii descoperind fraze duşmănoase. Autorul de piese de teatru e în mod special vizat. Un succes trezeşte toate suspiciunile. Cenzorii stau la pândă în sală ca să vâneze replicile la care se râde, apoi cer scoaterea lor. O piesă poate fi oprită chiar după repetiţia generală, scoasă de pe afiş de la o zi la alta.

Cu toate că cenzura a fost desfiinţată oficial în România, aceasta în fapt nu cruţă pe nimeni şi, fireşte, mai există autocenzura. Scriitorul e invitat să fie responsabil, să judece singur înainte de a scrie ceea ce ar putea să dezlănţuie scrisul sau editurile însărcinează pe redactorii lor să caute cu lumânarea toate aluziile care ar putea fi perfide, toate metaforele prea transparente, toate şopârlele cum li se spune în România. Nivelul decisiv este însă Consi­liul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Puţine cărţi ies de aici intacte.

Conform unor mărturii, o lectoră de la acest consiliu a fost scoasă la pensie înainte de termen şi acuzată că ar fi colaborat cu scriitorii. Dinu Flămând renunţase să mai publice. La ce bun această târguială epuizantă pentru un text pe care nu-l mai recunoşti la publicare ca fiind al tău. Alţii continuă să se lupte. Îţi trebuie de trei ori mai multă energie decât în Vest pentru a reuşi să publici. Dar asta ne obligă poate să fim mai fermi, pledează scriitorul care a ales să rămână în patria sa. România continuă să aibă o literatură bună sau să aibă o revistă bună, cum este Secolul 20, condusă de criti­cul de artă Dan Hăulică.

Această revistă a preluat tradiţia marilor reviste europene şi apare astăzi ca o ultimă fereastră spre lume. Datorită ei, cei mai de seamă scriitori şi curente ale literaturii contemporane universale au ajuns la români. Dar nu o dată numere întregi sunt blocate. Revista a trebuit să renunţe la un întreg dosar Pasternak. Cenzura a interzis publicarea unor fragmente din "Doctor Jivago", traduse de poetul disident Mircea Dinescu.

Recurgerea la metafore face victime şi prin­tre poeţi. Poeta Ana Blandiana a fost sancţionată cu intezicerea, pentru că ar fi evocat, într-un poem pentru copii, un motan ameninţător şi fudul. Domnule preşedinte, suntem la capătul puterilor, la capătul răbdării, al absurdului multilateral dezvoltat, scria Dan Deşliu într-o scrisoare deschisă adresată lui Ceauşescu. Acest poet a fost un adept al  realismului socialist, este, împreună cu Mircea Dinescu, copilul teribil al poeziei române, în fruntea noii contestaţii a intelectualilor. Preţul acestui curaj înseamnă un domiciliu aproape forţat, izolarea, concedierea, interdicţia de publicare.

De ani în şir, departe de disidenţă, dar şi de tam-tamul oficial, scriitorii români de valoare încearcă să reziste: un Marin Preda, un Augustin Buzura, al cărui recent roman, intitulat Drumul cenuşii, a apărut după lungi negocieri, el epuizându-se în câteva zile. În faţa sa îngenuchează munţii şi câmpiile, el este conducătorul cel înţelept al cetăţii.

La lumina epocii sale patria întreagă se transformă. Tărie de neclintit. Ion Lilă, autor al unor astfel de versuri, este unul dintre poeţii de curte ai lui Ceauşescu. Dar şi alţii se pretează la acest cult frenetic al personalităţii. Grafomani rataţi şi roşi de invidie, veleitari adunaţi în jurul principalelor reviste ale hagiografiei prezidenţiale: Săptămâna şi Luceafărul. Tot anul este ritmat după calendarul prezidenţial: aniversările lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu, congresele şi conferinţele partidului. Ziarele şi editurile nu mai prididesc cu pre­gă­tirea acestor evenimente, ne spune Dinu Flămând. Cultul şefului şi al soţiei nu cunoaşte întrerupere şi nici economie de hârtie.

Cele peste 20 de edituri ale ţării publică anual câteva volume de omagii, fără a mai lua în considerare operele cuplului prezidenţial, publicate în timp-re­cord şi editate în tiraje enorme. În schimb, numărul cărţilor de beletristică şi al tirajelor lor a scăzut continuu. Abonamentele la revistele litera­re străine şi importul de carte au fost suprimate. În librării, publicul avizat îşi re-zervă cărţile înainte de apariţie, graţie pachetului de Kent, moneda magică a României. Ne umilesc, cuvântul revine mereu pe buzele scriitorilor. Trebuie să scriem despre o societate ideală care nu există, să gândim lucruri pe care nu le putem scrie. Suntem nişte persoane fictive. Sfârşeşti prin a te întreba: cine mai sunt eu? Ne simţim pretutindeni de prisos, ne spunea Dinu Flămând.

Cu toate acestea, ca o trezire după o lungă letargie, o nelinişte frământă inteligenţa română. De vreun an, intelectuali dintre cei mai prestigioşi, poeţi, prozatori, cri­tici şi filosofi îndrăznesc să ridice glasul împotriva imposturii. Scrisorile deschise care ne-au parvenit în Occident ne aduc izbucniri de revoltă, exprimate din ce în ce mai articulat. Poate că această tresărire întârziată se datorează unei liberalizări permanente. Între 1965 şi 1970 apăreau în România cărţile dezgropate cu 20 de ani mai târziu de perestroika so­vietică.

A urmat o nouă strângere a şurubului din ce în ce mai accelerată în anii '80. Limita de suportabilitate pare a fi fost depăşită. Într-un text pă­trunzător publicat în Vest, sub pseudonimul Grigore Negrescu, text intitulat "Resemnarea" - o formă de sinucidere, puteam citi o ana­liză foarte lucidă a pasivităţii şi complicităţii concetăţenilor săi, incapabili să spună nu. Astăzi, cei care fuseseră numiţi orfani ai curajului se eliberează treptat de frica generală".
Document din volumul: Cartea albă a Securităţii, Mihai Pelin, Bucureşti, Serviciul Român de Informaţii, 1997, p. 437-439
Citeşte mai multe despre:   dinu flamand,   din dosarele securităţii,   dinu fl

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de