x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

13 iulie 1989

0
13 Iul 2009 - 00:00

• Monica Lovinescu

Istoricul prin excelenţă al Revolu-ţiei Franceze, François Furet, spunea: "Există două metode sigure pentru a nu înţelege nimic din Revoluţia Franceză: a o blestema sau a o celebra".

Nu ne vom opri deci la diferitele forme spectaculare - şi uneori frivole - pe care le ia celebrarea bicentenarului. Altceva reţine atenţia celor cu adevărat preocupaţi de Revoluţia Franceză: şi anume, schimbarea de optică, decisivă, provocată de François Furet, numit cu admiraţie de cei mai mulţi, dar şi cu furie de istoriografii iacobino-leninişti "Regele Revoluţiei". Furie explicabilă.

Revoluţia confiscată din anii '20 încoace, la Sorbona, de interpreţii ei marxist-leninişti: Mathiez, Lefebvre, Saboul; Revoluţia privită din unghiul Terorii (1793 ca prefigurare a lui 1917); Revoluţia Franceză redusă la una "burgheză", pentru a lăsa loc celei totale şi bolşevice.

Revoluţia Franceză, model al celei din 1917, care însă o depăşeşte, ducând-o astfel spre sfârşitul ei normal - această Revoluţie Franceză anexată tendenţios sub unghiul ei strict iacobin s-a văzut în ultimii 20 de ani demistificată sistematic de François Furet în câteva lucrări capitale: "La Révolution franÎaise", scrisă cu Denis Richet în 1965; apoi, şi mai decisiv, "Penser la Révolution franÎaise" în 1978, Marx şi "Revoluţia Franceză" în 1986; iar în toamna lui 1988, cele două lucrări capitale asupra Revoluţiei Franceze, referinţă supremă şi obligatorie.

Mai întâi, în marea colecţie consacrată istoriei franceze la Hachette, "La révolution 1770-1880". Trebuie reţinute datele: François Furet aplică revoluţiei "durata lungă" nu pentru a rămâne pe linia Şcolii Analelor, ci fiindcă de la Turgot la Jules Ferry a fost nevoie de o sută de ani pentru ca Republica să se aşeze stabil pe principiile lui 1789. Altă lucrare fundamentală, împreună cu Mona Ozouf şi o echipă de istorici francezi şi străini făcând parte din ceea ce s-a numit "galaxia Furet" e "Dictionnaire critique de la Révolution franÎaise".

În toate regăsim aportul fundamental al lui Furet: rupând cu ceea ce el însuşi a numit "catehismul revoluţionar", Furet reintroduce diferenţa capitală dintre 1789 (revoluţia liberală) şi 1793 (revoluţia antiliberală a Terorii). Teroarea nu mai este deci explicată, ca în viziunea iacobină, doar prin circumstanţele exterioare, ce-ar scuza-o. Revoluţia nu mai trebuie luată, după celebra expresie a lui Clemenceau, ca "un bloc".

Nu e mai puţin adevărat că, în ultima lucrare a lui Furet, separaţia dintre '89 şi '93 nu i se mai pare atât de totală. Degradarea, deriva Revoluţiei spre Teroare nu era neapărat înscrisă dinainte (nu există determinisme stricte), dar nici complet exclusă din torentul discursului ideologic.

Apoi, fără a dispreţui aportul ştiinţelor sociale, François Furet nu studiază Revoluţia din punct de vedere social, economic etc., ci din acela al ideilor politice, deoarece caracterul aparte al Revoluţiei Franceze stă tocmai în "absolutizarea politicului". În sfârşit, revoluţia s-a terminat. Nu numai într-o Franţă depasionantă politic, aproape consensuală, dar şi într-o lume în care ultima ideologie mesianică, comunismul, e în agonie. Rămân doar '89, Declaraţia drepturilor omului. 

 

Din Revoluţie se păstrează democraţia şi se evacuează seminţele totalitarismului. François Furet afirma într-un interviu: "Să încetăm cu polemica. Stânga marxistă şi dreapta contrarevoluţionară au fost mereu de acord asupra unui punct: să considere revoluţia un bloc, fie admirabil, fie detestabil. După două secole de războaie civile a venit timpul să proclamăm că Revoluţia Franceză s-a terminat şi s-o considerăm, în sfârşit, un obiect de studiu. (De altminteri, cultura revoluţionară e pe cale de a se stinge, iar democraţia franceză, de a semăna cu celelalte democraţii din lumea occidentală.)

Caracterul excepţional al fenomenului politic francez, marcat de antagonismul violent dreapta-stânga şi de rolul ideologic dominant al partidului comunist, e pe cale de lichidare".

Revoluţia Franceză a lăsat până astăzi urme în mentalitate. Antagonismul stânga iacobină - dreapta liberală sau chiar contrarevoluţionară n-a dispărut cu totul. Dac-ar mai fi fost nevoie, am fi aflat dovada şi în cele peste 300 de cărţi apărute în ajunul bicentenarului. (...) FranÎois Furet, director al Institutului Raymond Aron, copreşedinte al Fundaţiei Saint-Simon, care a dezorientat şi reorientat studiile asupra Revoluţie Franceze în aşa măsură încât azi nu-ţi mai poţi defini atitudinea decât în funcţie de el; François Furet, care colaborează la un săptămânal de stânga, Le Nouvel Observateur, dar nu se vrea nici de stânga, nici de drepta; François Furet, logic cu el însuşi, n-a fost printre organizatorii bicentenarului. Nici n-ar fi vrut, dar nici nu i s-a cerut. Înseamnă că deranjează încă.

De n-ar fi decât pentru că se străduieşte să obţină lichidarea locurilor comune asupra unei Revoluţii ce continuă să i se pară o enigmă. (...)

Iată cum, pe deasupra tuturor celebrărilor oficiale, istoria îşi alege cum vrea ea datele, spre a le reactualiza. Comunismul, care la începuturile sale privea de sus "revoluţia burgheză" şi sărea peste 1789 pentru a ateriza direct în Teroare, de unde timp de aproape o jumătate de veac nu s-a strămutat, recunoaşte acum că Marea Teroare (e titlul studiului capital al lui Robert Conquest) a fost inutilă şi, renunţând la tot ce îi făcuse originalitatea în rău, se vede ajuns din urmă de 1789. Observatorii - şi cine n-are ochii aţintiţi azi spre Est? - au dreptate: adevăratul bicentenar acolo se cere sărbătorit.

• Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 188-195

Citeşte mai multe despre:   revoluţia,   franceza,   francois,   jurnale personale,   furet,   françois furet,   revoluţia franceză

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de