21 august 1989

● Nina Cassian ● Victor Felea ● Tia Şerbănescu

Pe 20 august (cinci ani de la moartea lui Ali), au fost la mine câteva prietene şi, ca şi acum patru ani, le-am citit poeziile de dragoste pe care i le-am închinat de-a lungul anilor iubitului meu cel mai iubit. Umblu mai bine, dar nu m-am refăcut complet. Voi fi oare din nou întreagă? Şi când?
Nina Cassian, Memoria ca zestre, Cartea a III-a, 1985-2005, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 87



Moment de respiro, dar şi de provizorat. Nu mai sunt al meu, sunt deja un călător. Gândurile o iau înainte, anticipează. Ceea ce vine pe urmă înseamnă doar neplăcerile voiajului şi uneori satisfacţiile privirii care întâlneşte alţi oameni, alte peisaje.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 732



M-am săturat de scris! Şi, cu toate astea, scriu. E ca o căsnicie proastă, dusă până la capăt fie dintr-o anumită mecanică a fidelităţii, fie de ruşine, fie din neputinţa de a face altfel. "E mai ieftin să continui o învoială decât s-o strici", zicea mai alaltăieri o prietenă. Cine ştie? Cred că e rău şi aşa, şi-aşa. Dar bine cum o fi?

Ca să-mi fac mâna, nedeprinsă cu scrisul, am început să recitesc - neavând la îndemână Codul penal - "Bietul Ioanide" al lui Călinescu, însă nu-mi foloseşte la nimic. Avem altfel de mâini. Mâna lui pare a avea cel puţin şase degete, în vreme ce a mea n-are decât două. Mi-ar fi trebuit o mână uşoară şi fină, care să-mi facă literele cu blândeţe, ca învăţătoarea din clasa I, doamna Stoicovici. Curios este că, recitind romanul, mi-am adus aminte brusc cum, în urmă cu douăzeci de ani, visam să scriu o carte despre el. Aveam un caiet plin cu însemnări de lectură şi metalectură, caiet pe care l-am pus atât de bine, că nu voi mai da peste el decât din întâmplare.

Şi acum regăsesc în memorie citatele extrase cândva, ceea ce seamănă cu o vagă regăsire de sine. Constat că proiectele abandonate ne "seamănă" mult mai bine decât cele realizate - şi ştiu şi de ce, dar n-are rost să mai explic.

Ieri am fost la cimitir, la mormântul mătuşii mele, a cărei zi onomastică ar fi fost (...) de Sfântă Maria. A mers şi doamna Voicu, vecina ei, cea care, la o precedentă vizită, neputându-ne însoţi, mă rugase plângând să nu uit să-i transmit "multă sănătate lui vecina din partea mea". N-am fost prea mirată totuşi de acest straniu mesaj pe care l-a repetat de câteva ori, ca nu cumva să-l uit. Mi-am amintit pe loc cum mătuşa mea, într-o împrejurare similară, auzind că mergem la mormântul cuiva pe care-l cunoştea şi ea cu ocazia împlinirii a şapte ani de la moarte, a intervenit prompt cu acelaşi soi de mesaj: "Să nu uiţi s-o pupi pe madam Liznic (asta era soţia răposatului), şi lui domnu' Liznic (decedatul) să-i spui la mulţi ani din partea mea". Acest mod de comunicare cu cei plecaţi, ce ignoră complet felul în care se petrecuse despărţirea, m-a lăsat atunci stupefiată. Acum, reîn­tâlnindu-l, mi-am dat seama că ţine de o anumită, să-i zic, concepţie despre moarte. Mătuşa mea, ca şi doamna Voicu, ca mulţi alţi oameni cu o anume simplitate de gândire, se consideră în conti­nuare în dialog normal cu cei morţi sau, mai degrabă, îşi închipuie că ei continuă să trăiască la fel ca şi ceilalţi, chit că sunt acolo, la cimitir. De aceea, când merg la mormânt, îi fac celui plecat o dare de seamă asupra celor petrecute între timp, convinşi fiind că cei de dedesubtul lor au înregistrat informaţiile.

Dar toate aceste gânduri nu au nimic de-a face cu ceea ce simţi în faţa acelei cruci care-ţi aminteşte brusc şi indiscutabil că un om drag este acolo, sub pământ, şi că n-ai să-l mai vezi niciodată. Zadarnic spunem că el e în cer. El e în pământ. Moartea mătuşii mele, petrecută în răstimp de opt zile, ne-a răvăşit pe mama şi pe mine în egală măsură. Eram trei. Fiecare familie are câte o grupare de forţe, aşezată fie pe sexe, fie pe cine ştie ce alt criteriu (o descendenţă comună, o preocupare comună, un interes comun).
Tia Şerbănescu, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Bucureşti, Compania, 2002, p. 231-233