7 octombrie 1989

● Monica Lovinescu ● Arşavir Acterian ● Victor Felea ● Stelian Tănase

Seară basarabeană: Gheor­ghe Ma­larciuc şi Ion Scutelnic din Chi­­şi­nău, Goma, Victor Lu­­pan, Mi­hai Kor­né, Vladimir Socor - de aici.

Ne aduc "Glasul", păpuşi în costume na­­ţionale, votcă şi coniac rusesc. Dar, mai ales, un fel de curaj domol şi im­pre­­sionant. Malarciuc şi Scutelnic (ci­neast) vorbesc despre lupta lor pentru impunerea limbii române ("mol­do­ve­nească", cum îi spun ei, cu prudenţă) şi a alfabetului latin cu atâta natura­le­ţe, încât nu se strecoară în limbajul lor nici un clişeu patriotard. Ca în tot res­tul Europei de Răsărit, scrii­torii sunt în fruntea luptei. Îi punem în gardă: Bu­cureştiul le trimite doar scriitori de cur­te. Facem planuri, le dăm cărţi, schim­băm adrese, ne invită la Chi­şi­nău. Vladimir So­cor i-a luat interviul lui Malar­ciuc - de vreun ceas şi jumă­ta­te; Korné le promite un aparat de fo­to­grafiat; Lupan le dă casete video, Go­ma - Din Calidor, cu dedicaţie.

Casa e plină de fum şi de atmosferă prerevoluţionară. Con­trar a ceea ce ne-am fi putut aştepta, nimic nu e ridicol sau retoric. Dimpotrivă. Vor fi scrii­torii lor cam sămănătorişti la carte (e reproşul pe care îl face
V. Lupan), în acţiune sunt însă lucizi şi cumpătaţi.
Suntem impresionaţi.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 221



Am citit interviul lui Ilarie Voronca, apărut în traducerea lui Barbu Bre­zia­nu şi Irina Fortunescu, cu o prefaţă, precum şi alte traduceri ale lui Ion Pop, un vechi admirator al suprarealismului. Din puţinul ce cunoşteam din scrierile lui Voronca, rămăsesem cu impresia că scrisul lui e o trombă, ca să nu zic o niagară de imagini.

Parcă-l văd pe Voronca aşa cum l-am cunoscut, fugitiv, pe Strada Edgar Quinet, în faţa vitrinelor Cofetăriei Capşa, cu un chip parcă suferind, timid, nespus de politicos, cu sufletul deschis unei eventuale comunicări.

Interviul mi se pare o splendidă şi cutremurătoare autobiografie spirituală în care viziunea onirică, fantastică, se împleteşte cu trăirea unei existenţe tragice şi tumultul interior al poetului, fascinat de concepţia artistică şi metafizică a lui Brâncuşi, pe care l-a cunoscut în intimitatea lăcaşului său parizian din Montparnasse. Voronca scrie: "M-am dedicat studierii stăpâ­nu­lui meu. La amiază era ceasul când mă apropiam cel mai mult de el şi mai că mă vâram sub scoarţa lui, îi solicitam protecţia şi prietenia".

Protecţie şi prietenie de care poe­tul se va bucura ca puţini alţii. Creatorul, cum îl numeşte poetul pe sculptor, îi spunea într-o zi: "Şi ce-ai găsit spăr­gând oglinda? Acest neant, acest vid care sălăşluieşte în tine însuţi".

Aşa e înfăţişat omul - trecând prin nenumăratele lui fregolianis­me -, anume că se trezeşte la un mo­­ment dat luminat de un dram de luciditate, în vid. Şi Voronca no­tează din cele auzite de la Brân­cuşi:

"Vidul din voi, care este şi unicul motor al vieţii voastre temporale, îşi este suficient sieşi. Identic sieşi ca şi altora, el nu simte nici o dorinţă de a poseda. El este în ace­laşi timp unul şi multiplul, este în tine şi în semenii tăi, el este pretu­tindeni şi în fiecare, fiind totodată in­vizibil. Aşadar, dacă la în­ce­put am creat lucrurile, sco­bindu-le du­pă aceea pentru a le da vidul, am renunţat la funestele contururi. Acestei lumi a formelor îi aparţin ura şi luptele necruţătoare. Ope­rele pe care le creăm nu sunt decât vi­dul lor. Simţurile voastre nu sunt de­prinse să perceapă decât contrariul vidului. Dar cu cât mai îmbelşugat şi mai rodnic este el! Căsătoriile dintre goluri se fac fără certuri şi fără lacrimi. În viaţa noastră pămân­tească, dragostea sin­gură ştie ce înseamnă această goa­nă după vid, acest efort de a cunoaşte intan­gi­bi­lul gol". (pag. 108).
"Moartea trebuie să fie acest gol pe care încă de la naştere îl purtăm în noi." (pag. 115).
Barbu Brezianu precizează în "Nota introductivă" că acest interviu a fost tipărit la Mayenne (Fran­ţa) în 1944, deci cu un an înaintea sinuciderii lui Ilarie Voronca.

În materie de gol, neant, vid, Ila­rie Voronca ar adopta punctul de vedere al sculptorului Brâncuşi, care a jucat într-un fel rolul de maestru spiritual, s-ar putea spune de iniţiat şi de guru, faţă de poetul pe care-l îndrăgise.

Cioran nu e prea departe de vi­ziu­nea brâncuşiană pe care o ex­pli­citează Voronca în interviu. Nu­mai că acesta din urmă şi-a trăit drama cu atâta învâlvorare şi se­riozitate, încât s-a sinucis la 43 de ani, în plină efervescenţă literară, pare-se şi sentimentală, şi spiri­tuală.
Arşavir Acterian, Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 210-211



Mi se spune că la una dintre şedinţele de partid, şedinţele de dare de seamă şi de alegeri care au loc în aceste zile (şi sunt popula­rizate în mod ostentativ la radio şi televiziune), cineva (de la o întreprindere de aparataj electronic din Cluj) a cutezat să propună ca tovarăşul Nicolae Ceauşescu să nu fie reales în funcţia de secretar ge­neral al partidului, susţinându-şi propunerea cu destule argumente. Vorbitorul n-a fost întrerupt. Au luat apoi cuvântul încă trei persoane care l-au aprobat. După şedinţă, primul vorbitor a fost chemat la Securitate, dar după un timp i s-a dat drumul. Probabil n-au vrut să provoace un "scandal" tocmai acum, în preajma Congresului al XIV-lea al PCR. Aceasta nu înseamnă însă că opozanţii nu vor avea de suferit. Zvonurile afirmă că şi la alte şedinţe s-au auzit voci contestatare. Să fie acestea semne ale unui nou anotimp?
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 734-735



Ce fac în ultimele zile? Parcă am înviat. Încerc să conving pe unul şi pe altul să semneze. Din nou tensiunea ieşirii din casă. (...)
Eşec. Sun, am numărul de la Andrei Cornea. Nu ne cunoaştem, zic, aş vrea să vă vizitez într-o ches­tiune. Bineînţeles, sun din oraş, te­le­fon public. Mă primeşte, haine de casă, interior interbelic, cărţi pe pereţi, fotolii desfundate. Îi explic re­pede de ce am venit. Mă priveşte lung, îşi trece mâna prin păr. Îi arăt scrisoarea. Constată că nu o sem­nează cine ştie cine. Îi spun că vrem pe listă tineri. Bătrânii au ri­postat acum câteva luni. Mai ră­mân câteva minute, schimbăm câ­te­va vorbe, îi povestesc despre pasiunea mea pentru vechiul Bucureşti (ca să ies din situaţia delicată), îmi dă textul unei conferinţe. Mă retrag fără să obţin semnătura. Ar fi contat mult pentru noi.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 149-150