"Am şi acum în urechi, în sălile alea îngheţate, sunetul aplauzelor"

Acum 20 de ani, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti se juca unul dintre cele mai iubite spectacole ale acelei perioade, "Jocul ielelor" de Ca­mil Petrescu, în regia Sandei Manu.

În re­pertoriul de acum al teatrului re­gă­sim aceeaşi piesă, într-o altă montare, aparţinându-i lui Claudiu Goga. Anii au trecut, iar cea care urca atunci pe scenă pentru a interpreta rolul Mariei Sineşti, una dintre cele mai admirate actriţe ale teatrului românesc, Ilinca Tomoroveanu, este în spectacolul de astăzi mătuşa Irena Romescu. Cu pu­ţină nostalgie, ne-a povestit câteva epi­soade din aventura pe care teatrul ro­mânesc şi actorii români au trăit-o în ultimii ani ai comunismului.

"«Jocul ielelor» de atunci a fost un spectacol extraordinar... E o amintire frumoasă. În rolul principal, Gelu Ruscanu, era Ovidiu Iuliu Moldovan, iar Mircea Albulescu îl juca pe Sineşti. Ultima dată am jucat «Jocul ielelor» la 20 decembrie 1989. Când deja se ştia de Timişoara. Ovidiu, care avea relaţii la Timişoara, aflase mai multe decât ştiam noi şi era o stare de tensiune puternică şi în cabină, dar şi în sală. Iar sala era plină... Mi-aduc aminte că au fost reacţii la cu totul alte replici decât de obicei, tot spectacolul a fost dat peste cap. Am iubit foarte mult spectacolul ăla, poate pentru că Maria Sineşti era un rol pe care mi l-am dorit foarte tare. Era genul de spectacol care provoacă reacţia cea mai frumoasă a publicului, şi anume tăcerea absolută, lipsa de respiraţie aproape, iar la sfâr­şit, înainte de a porni aplauzele, ace­eaşi pauză mută, care te sperie câteodată...", îşi aminteşte acum Ilinca To­mo­roveanu. "Iar Maria Sineşti de atunci era altfel, era mai romantică, era un pic mai dulce... Maria Sineşti de azi e mult mai terre-a-terre."

Se juca mult, iar oamenii veneau la teatru cu pasiune. Seară de seară, sălile erau pline. Seară de seară, oamenii veneau să trăiască poveşti. Dar cum se construiau poveştile în spatele cor­ti­nei? "În ultima perioadă, prin ’89, ju­cam în nişte săli îngheţate, pe care cei de azi nici nu şi le pot imagina. Trebuia să fim în rochii de seară, cu decolteuri mari şi dedesubt aveam câte un pulover, iar deasupra un şal şi câte trei perechi de ciorapi puse una peste alta, ca să nu degerăm în scenă. Iar cabi­nierele de la Teatrul Naţional ne în­căl­zeau rochiile la reşouri, ca să nu răcim când trebuia să schimbăm costumul", povesteşte actriţa. "Se crea în sălile de spectacol între scenă şi public o solidaritate extraordinară. Eu am şi acum în urechi, în sălile alea îngheţate, su­netul aplauzelor. Lumea era cu că­ciulile până la ochi, toţi stăteau cu paltoanele pe ei şi cu mănuşi în mâini. Aplauzele, în loc să sune cum sună aplauzele, sunau aşa, înfundat... Dar îi simţeai pe toţi că sunt alături de tine şi am impresia că se crea şi între ei o anumită solidaritate, în felul în care re­ac­ţionau. Venea lumea la teatru şi, de ce să nu recunoaştem, se căutau «şo­pâr­lele». Iar, odată trecută vizio­na­rea, ac­to­rii profitau... Era destul să pui o vir­gu­lă în plus sau să dai un anumit ac­cent unui cuvânt şi totul se întorcea invers."

Să faci teatru era greu şi atunci, e greu şi acum... "Sigur că atunci erau nişte obligaţii politice şi că erau piese care trebuiau jucate, chiar dacă erau stupide. Dar s-a făcut teatru de foarte bună calitate şi până în ’89. A fost tot timpul o formă de rezistenţă prin tea­tru. Mi-aduc aminte că am jucat o pie­să care se chema «Generoasa fun­da­ţie» pusă în scenă de Horea Popescu, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Cozorici, Albulescu, Marin Moraru, Costel Constantin şi cu mine. Singurul rol feminin, de altfel, foarte mic, dar foarte im­portant. Era o piesă despre sistemul totalitar şi, mai mult decât atât, despre universul concentraţionar. Ce se întâmpla în lume era şi la noi pe scenă şi a fost un succes uriaş, cu spargeri de geamuri la intrare... S-au jucat în pe­ri­oada aia «Zbor deasupra unui cuib de cuci» sau «Caligula» şi alte multe mari spectacole care aveau în ele fi­ti­lul a ceea ce avea să se întâmple peste ani. Se făceau greu, pentru că erau vi­zionări, pentru că erau tot felul de persoane, unele pricepute, dar rău in­ten­ţionate, altele, pur şi simplu, nepricepute, care se băgau în viaţa noastră. Acum, presiunea politicului a dispă­rut, se face teatru şi altfel, cum pe atunci nu era voie să se facă. Pentru actorii tineri însă e mult mai greu, dar eu spun că se face teatru bun şi acum. La Naţional sunt tot timpul sălile pline şi coadă la bilete. Înseamnă că lumea are nevoie de teatru..."

Tocmai de "nevoia de teatru" se te­mea şi regimul comunist, care supra­veghea tot ce se întâmpla pe scenă. Cenzura funcţiona la toate ni­velurile. "Sărutul era supremul finish al unei scene de dragoste. Nici vorbă să se meargă mai departe...", poves­teş­te mai departe Ilinca Tomoroveanu. Cum a fost ea însăşi afectată de cenzură? Prin forţa lucrurilor nu foarte mult. "Eu am avut norocul să joc in­genue, roluri po­zitive, care erau mai greu de atacat. Dar cel mai puternic am simţit forţa siste­mului la «Danton», montarea mo­nu­mentală a lui Horea Popescu, la care, deşi au fost îngrozitor de multe vi­­zio­­nări, tot n-a reuşit cenzura să afecteze esenţa spectacolului. Şi aş mai spune că la «Un fluture pe lampă», piesa lui Everac, deşi nu s-ar zice astăzi... A fost un succes extraordinar, pentru că era o mon­tare foarte bună, iar acţiunea se petrecea la Paris, în mediul refu­gia­ţilor ro­mâni. Erau rochii frumoase, decoruri frumoase, muzică bună, de actori nu mai vorbesc, că era toată floarea Tea­trului Naţional acolo. O piesă cu roluri bune, dar falsă. Era scri­să din punctul de vedere al regimului. Şi acolo au fost multe vizionări. De ce atâtea decolteuri, de ce mobilă de-aia, de ce muzi­ca aia..."

În 1989, apăsarea regimului era din ce în ce mai puternică. Cu fiecare zi coarda era tot mai sensibilă. Comunismul îşi trăia ultimele luni. "De fapt, se simţea peste tot că trebuie să ex­plodeze mămăliga, dar nu ştiu dacă lu­mea avea certitudinea că se va şi în­tâmpla. Totuşi s-a întâmplat. Dar vreau să spun acum că noi aveam, într-un fel, o lume a noastră. Sigur că şi printre noi au fost delatori. Totuşi, de Crăciun ne adunam în câte-o ca­bină şi cântam colinde. Şi n-a păţit ni­meni nimic. Sigur că exista securistul oficial care avea biroul la parter, lângă magazia de costume, unde era şi o cutie cu o fantă precum la cele de scri­sori, unde cine voia putea să-şi arunce bileţelul cu delaţiunea... Sigur că te lua la în­tre­bări. Mi-aduc aminte cum Traian, soţul meu, a trebuit să ajungă într-o seară foarte repede la gară. Cum erau la noi în vizită nişte prieteni cu un nepot care venise din Germania şi care era cu maşina – maşină cu nu­măr de Germania – l-a dus pe Traian la gară pe la ora 11 noaptea. Dimineaţă, când a intrat în teatru, securistul l-a întrebat: «Dar ce relaţii aveţi în Germania?». Se afla totul, nici nu ştii de unde. Sigur că era trist că te întâlneai cu prietenii acasă şi puneai perna pe telefon, că erai sigură că prin telefon se ascultă. Nu sunt sigură că numai prin telefon se asculta... Şi tot felul de alte lucruri care-ţi urâţeau îngrozitor viaţa. Totuşi, din perioada aia am una dintre cele mai frumoase amintiri. Cred că se în­tâmpla în ’89, când totul se dădea nu­mai pe buletin, pe listă. La un magazin alimentar de lângă noi «s-au băgat» – cum se zicea pe atunci – pui. Era o aglomeraţie, o coadă în­gro­zitoare, dar noi aveam copilul mic pe vremea aia şi aveam nevoie. Mai pro­fitam de diverse prietenii sau stimă, sau admiraţie din partea unor oameni şi mai făceam rost... Dar atunci era un mo­ment de criză. Şi m-am băgat în bătălia aia de la «Alimentara», că nu pot să-i zic altfel, iar la un mo­ment dat, peste lumea care se înghesuia acolo, a ajuns la mine o garoafă roşie. O doamnă mi-a făcut semn cu mâna, n-o cunosc, dar îi sunt şi astăzi recu­noscătoare pentru momentul de frumuseţe şi de solidaritate din acea clipă.

Şi-mi mai amintesc o întâmplare la fel de emoţionantă. Jucam o comedie foarte amuzantă, montată de Sanda Manu, «Cavoul de familie». Odată am jucat la Ploieşti – matineu şi seara –, că nu se punea problema să mergem nu­mai pentru un spectacol. Iar după re­prezentaţia de seară a venit la cabină, la Mircea Albulescu, un domn şi i-a dat un pachet în dar. Mircea l-a luat, a spus «Mulţumesc!» şi când am ajuns la autocar l-a desfăcut. În el era un kg de zahăr şi o jumătate de kg de ulei, raţia acelui om pe-o lună... Sunt lu­cruri care nu se pot uita. Exista o so­li­daritate în nenorocire absolut incre­di­bilă. Judecând acum, pot să mă întreb de ce nu s-a întâmplat mai de­vre­me. Dar sistemul era foarte solid im­plantat şi, din păcate, avea foarte mulţi slujitori."