x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Cinema Paradiso" la Valea Grecului: Evadare În lumea filmului

0
Autor: Cristinel C. Popa 01 Dec 2009 - 00:00


Foştii operatori de film în mediul rural. Îşi aminteşte cineva de ei? Îşi făceau meseria (o îndeletnicire nouă până şi pentru ei) în general în spaţiul şcolii, într-o sală sărăcăciosă de clasă, lipită cu lut. Nici măcar la căminul cultural. De fapt, cine era acel "tehnician al cinematografiei" la sate? Un magician al evadării într-un alt univers? Un monstru sacru al proiecţiei?

Omul din umbra rolelor de film, a filtrului colorat al peliculei: filmul "întins" pe distanţa dintre două sate. Între acestea circula el pe bicicletă - pentru a aduce filmul din satul vecin la proiecţia specială. Operatorul era de fapt fratele actorului şi al regizorului. Fără el, aceştia din urmă n-ar fi existat, ar fi devenit şomeri. Rolele de film! Ascunse într-o cutie metalică, cocoţate pe portbagajul bicicletei "Ucraina" soseau de peste deal, din reşedinţa de comună, pentru proiecţia neuitatului film Tarzan. Aceasta a fost cea mai gustată dintre pelicule. La care sătenii, pentru că nu mai aveau loc în sală, după cum povesteşte însuşi operatorul, se căţărau afară în copac pe o creangă-liană, ca în jungla adevărată. De acolo, din pom, îi vedeau unii săteni pe actori. Direct prin geam, în săliţa de proiecţie unsă cu balegă. Operatorul de film e şi astăzi un titan al clinchetului inconfundabil al aparatului. Când viaţa şi moartea sunt împrăştiate în alb şi negru ori în curcubee de culori pe pânza catifelată a ecranului. Cea îngrijită de acelaşi operator. Vopsită în alb, o dată pe an, de mâna lui pricepută. A fost odată ca niciodată lumea filmului la sate! Vă vom descrie-o prin ochii tehnicianului, ai celui care asigura derularea filmelor în satul vasluian Valea Grecului. Costică Deicu îl cheamă pe eroul nostru.


ACTORII NEMURITORI
Evădăm şi noi prin această poveste adevărată în acele timpuri şi vorbim ca şi cum s-ar întâmpla astăzi. Cum spuneam, el, operatorul, nu e niciodată liber. Lucrează şi de Sărbători. Nici la înmormântarea cuiva din familie nu capătă învoire. Filmul onorat de sudoarea atâtor monştri sacri ai ecranului nu găseşte înţelegere pentru el. Pentru că el e cel care vindecă sătenii de necazuri. Oamenii vin şi uită că recoltele li s-au împuţinat, că vaca s-a îmbolnăvit, că ultimul copil, cel de-al zecelea, a făcut "bube dulci". Că n-au bani de făină şi rechizite.

Aici, la film, în sala de proiecţie în care tehnicianul este stăpân, vin şi beţivul satului, şi nebunul, şi băiatul directorului. De cele mai multe ori pe gratis. Aici, când hora de Sărbători nu se mai "ţine", îşi fac ochi dulci oameni care altfel nu s-ar vedea niciodată. Cetăţenii vin cu copiii ascunşi în pături iarna la film, îşi aduc scaune, de mâncare şi de băut, de acasă, ca la picnic. Sunt alţii care vin numai să doarmă, când filmul este unul propagandistic. Dar câte şi câte nu v-am povesti dacă şi hârtia tipografică nu ar fi şi ea limitată. S-ar sfârşi şi ea o dată cu rolele şi destinele cinefililor ori ale actorilor care învie şi mor prin peliculele inflamabile odinioară. Vă povestesc ca şi cum ieri s-ar fi întâmplat. Numai că până şi sala cu pricina a dispărut de mult. A rămas doar operatorul, cu amintirile lui, ce ni le deapănă.


VIAŢA OPERATORULUI SE CONFUNDĂ CU FILMELE

Totul se petrece într-un sat micuţ din judeţul Vaslui. La graniţa cu Republica Moldova. Valea Grecului. De pe singurul drum pietruit (acum pe jumătate înfundat), ce porneşte de la şcoală şi trece pe la birt, faci trei kilometri până la Vama Albiţa şi opt până în centrul oraşului Huşi. Cu puţin peste o sută cincizeci de familii, câteva sute de oameni, care, cei mai mulţi, de zeci de ani, fac naveta la oraş pentru a-şi găsi de lucru. În satul electrificat la începutul anilor '60, pentru mulţi locuitori singura distracţie o constituia până în 1989 spectacolul ieftin de film. Practic, aici, viaţa comunităţii se învârtea în jurul unei săliţe lipite cu lut, unde prin contribuţia directorului şcolii s-a amenajat în anii '60 o sală de proiecţie. O acţiune importantă şi roditoare dintre cele multe menite a culturaliza masele.  

În acea sală, oamenii şi-au trăit şi împărţit viaţa, cu bune şi rele. Până şi pentru operatorul de film reperele vieţii sale sunt uşor de descâlcit în legătură directă cu viaţa filmului. "Pe Mariana, fetiţa mea, acum matură, am născut-o pe când rula filmul «De bunăvoie şi nesilit de nimeni», un frumos film românesc, turnat în anii '70", spune pedant, în deplină cunoştinţă cu privire la secretele filmului românesc, Anica Deicu, soţia lui Costică Deicu, operatorul de film. Şi el sătean din Valea Grecului, care a lucrat: "la şcoală, la film", până la Revoluţie.


APARAT DE PROIECŢIE CU BENZINĂ
Costică Deicu a fost angajat operator de film imediat după ce a terminat armata. În '64 a fost colectivizarea, în '63 a venit de la tancuri. "Am fost pe staţia de radioficare şi pentru asta, pentru că ştiam să umblu cu «cutia de cuarţ», m-au angajat. Eu nu mai văzusem filme, dar aparatul de la tanc se potriveşte perfect cu aparatul de proiecţie", îşi aminteşte bărbatul momentul angajării.

Directorul şcolii din loca­litate, învăţătorul Neculai Popa, l-a propus pe Deicu celor de la filiala locală a Consiliul Naţional al Cinematografiei de atunci, care se chema altfel în acea vreme, pentru faptul că făcuse armata la transmisiuni, la tancuri, dar mai ales pentru că locuia aproape de şcoală, locul unde avea să fie amenajată săliţă unde se proiectau filmele. A venit cineva de la centrul de comună, Epureni, unul Costică Vasilache, şi l-a instruit pe Costică Deicu timp de un an. A fost un fel de ucenicie. "M-a învăţat să dau drumul la aparat. M-a învăţat să umblu la motoraş, că aparatul avea un motor de 150. Consuma doi litri de benzină la patru ore de spectacol. Dacă filmul era în două serii.

Până după anul 1965 erau aparate ruseşti L150 cu benzină, apoi au venit cele electrice", povesteşte Costică. Alea cu benzină erau mari. "Amplificatorul pe care îl conţinea aparatul producea curent şi pe baza motoraşului acela mergeau aparatele", spune tehnicianul, care venea ceremonios cu o jumătate de oră înainte de începerea filmului şi derula grijuliu rolele cu film. Le lipea cu acetonă dacă era nevoie pe cele rupte, şi erau destule, cele de la filmele foarte căutate, indiene sau "cu bătaie", în special. Apoi încasa banii pe bilete.

Oamenii îşi luau locul în câteva bănci de lemn sau stăteau pur şi simplu în picioare ori cocoţaţi pe geam. Priveau ore întregi (înlemniţi) filmul. Pentru ei era o evadarea într-o altă lume. Totul se petrecea ca în celebrul film al italianului Giussepe Tornatore, "Cinema Paradiso". Era un "Cinema Paradiso" şi la Valea Grecului. Benzina pentru aparatele folosite la începuturile cinematografiei săteşti era depozitată undeva în spatele şcolii. Pentru că tehnicianului Deicu îi era frică să nu umble la ea copiii, a adus-o în faţa sălii de clasă unde se dădeau filmele. A făcut o groapă la baza unui nuc plantat de acelaşi director Neculai Popa şi ţinea acolo benzina. Benzină cu care încărca aparatul de proiecţie când se termina.

Se credea că maşina de pe ecran putea să călce spectatorii. Înainte de proiecţiile de film în săli speciale la sate sau chiar şi când aceste săli erau funcţionale, veneau şi cei cu caravana cinematografică. Care întindeau o pânză într-un loc viran şi oamenii veneau de acasă şi priveau filmul. Aşa se întâmpla atât la Valea Grecului, cât şi în alt sat vasluian, ceva mai depărtat: Leoşti, din comuna Tătărăni.

Povesteşte cum a fost la o proiecţie a caravanei cinematografice învăţătoarea Maria Matei, pe atunci o copilă. "Prima dată când a ajuns caravana în sat s-a adunat lumea ca la urs. A venit aproape tot satul la film, dar în loc deschis se ţinea, nu în sală. Era un ecran aşezat într-un loc viran care se chema «Poarta Ţărnii». S-au adunat şi copii, şi bătrâni, toţi s-au adunat, a rulat un film care s-a chemat «Drumuri (sau poteci) periculoase». Filmul a rulat puţin şi, deodată, stând aşa toată lumea încordată şi uitându-se, de sub un dâmb a apărut un camion şi dintr-o dată camionul a pornit-o la vale pe ecran, ca şi cum s-ar îndrepta spre oameni. Şi toată lumea a dat să fugă, îngrozită. Până la urmă, spectatorii şi-au dat seama că nu vine peste ei şi s-au mai calmat, dar tot neîncrezători au luat loc înapoi. Strigau toţi în cor: «Văleu, hai că ne calcă maşina!». Dar în restul filmului stăteau cuminţi, nu se auzea o şoaptă. Uitaseră de foame, de sete, de necazuri, de copii, de toate. Era atâta îmbulzeală, că stăteau unul în altul."


PREA MULŢI ACTORI MOR, CINE MAI JOACĂ?
Alţii, la Valea Grecului, erau îngrijoraţi că în scurt timp nu vor mai pu­tea să mai vadă filme, pentru că, dacă atâţia actori mureau, cine va mai apărea în filme? Şi se şi băteau atâta între ei. Tehnicianul Costi­că încerca să le explice. "Nu se bat, domnule, de adevărat. Aşa arată, ei sunt desenaţi acolo", încerca el stânjenit, aproape nedumerit şi el de ce se întâmplă. "Se fac, domnilor, că sunt morţi. Se face, dar ei n-au mu­rit", încerca el să le explice spectatorilor. Dar când scenariul pre­vedea ca un actor să plângă, să vezi ce bocete se porneau în sală. Şi ce mai plângeau şi se bucurau oamenii la filmele indiene. "Se distrau şi bătăuşii, care parcă îi pocneau chiar ei prin intermediul braţelor actorilor pe toţi cei răi, personaje negative." Bucurie mare, ce mai.
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de