Confesiunile Elenei Ceauşescu despre primul ei 1 Mai

În 1989, până la Congresul al XIV-lea, Constantin Olteanu a fost secretar al CC pe probleme de propagandă. Biografia sa profesională este a unui militar de carieră. Născut în 1928, absolvise şcoli militare. A făcut carieră în funcţii politice din Armată. În 1974 a fost înaintat la gradul de general-maior.

Membru al CC al PCR (1974-1989) şi al CPEx (1984-1989), printre funcţiile de­ţi­nu­te au fost: şef al Statului Major al Gărzilor Patriotice (1979-1980), mi­nistrul Apărării Naţionale (1980-1985), primarul general al Capitalei (1985-1988), secretar al CC al PCR (1988-1989).


DE LA PICNIC LA ADUNARE FESTIVĂ
În 1989, în răspunderea generalului Constantin Olteanu era calendarul politico-ideologic al anului şi organizarea marilor festivităţi. Se întâmplase şi ca în acel an, la cele două mari sărbători - 1 Mai şi 23 Au­gust, să se aniverseze cifre ro­tunde. "Ziua muncii" împlinea centenarul în plan mondial. Iar în România - jubileul primei săr­bă­toriri oficiale. În vară se împlineau şi 45 de ani de la "revoluţia populară" (cu tot mai multe "anti" în faţă - fascistă, imperialistă, burghezo-moşierească...).

"Eu ştiam de când eram copil că e ziua muncii, povesteşte generalul Constantin Olteanu. Era zi nelu­cră­toa­re şi înainte de război. Nici nu era in­ven­ţia comuniştilor. Dar Internaţionala a II-a a acceptat-o. A sărbătorit-o fiecare în felul lui. Românii prin ieşire la iarbă verde la Luna Bucureşti. Aici, la Lacul He­răs­trău. I s-a zis probabil aşa pentru că Strada Dorobanţi se numea Strada Fierăstrăului. O fi fost pe-acolo un gater şi, de aici, Herăstrău. Veneau oamenii la mici şi bere."

Şi din 1944 încoace are 1 Mai o  istorie. "Felul în care s-a sărbătorit 1 Mai în România după instaurarea regimului comunist trebuie privit într-o anume evoluţie, opinează interlocutorul. Sovieticii aveau două parade într-un an - la 1 Mai şi la 7 Noiembrie. Pe urmă şi-au dat seama că sunt foarte costisitoare. Şi le-au înlocuit cu demonstraţii ale oamenilor muncii. Aşa s-a făcut şi la noi. A urmat apoi o nouă fază când s-a renunţat şi la demonstraţii şi se făceau adunări festive în săli."
UN CULT AL PERSONALITĂŢII FĂRĂ FAST
"Şi în România a fost cam la fel, îşi aminteşte domnul Olteanu. De re­gu­lă, adunarea festivă se ţinea în Bu­cu­reşti, la Polivalentă. Ca fost primar general al Capitalei, am pregătit asta. Deschideam adunarea, citea ori ex­pu­nea cel care era destinat despre semnificaţia sărbătorii şi se încheia cu program artistic."

Cu câţiva ani îna­in­te de 1989 se renunţase, aşadar, şi la de­mon­stra­ţii. Care-a fost ra­ţi­u­nea? Fos­tul se­cretar al CC cu propaganda nu ştie. Oficial, n-a dat nimeni vreo explicaţie. "Cred că şi-au dat sea­ma că e prea mult fast", e părerea de-acum. Poate se şi plictisiseră de festivi­tăţi soţii Ceauşescu după atâţia ani, avan­sez eu.

Căci cultul personalităţii nu era diminuat în felul acesta. Presa hiperboliza evenimentul şi eroii, distorsiona semnificaţiile. "Cultul perso­nalităţii l-a acceptat, dar nu l-a făcut el, observă interlocutorul. Ci chiar unii care l-au combătut când n-a mai fost Ceauşescu. Şi au început încă de la Congresul al IX-lea al partidului. N-am spus eu «Din stejar, stejar ră­sa­re...». Azi una, mâine alta..."

În bucătăria internă a propagandei, comanda la modul uzual apar­ţinea Elenei Ceauşescu. "Pe resortul ei, discutai totdeauna cu ea, măr­tu­riseşte generalul Olteanu. Dacă ai fi încercat să-i vorbeşti lui despre vreuna dintre acele probleme, te tri­mitea la ea. Abia după aceea puteai vorbi şi cu el. Ea atrăgea însă uneori atenţia: «Nu mai ridicaţi problema la Tovarăşul!».

Şi-atunci te bloca. Nu mai puteai zice nimic. Cum se ajunsese aici? Problema de fond este că Nicolae Ceauşescu o asociase la putere şi o tolera. Era foarte clar pentru toţi aceia care veneau în contact cu ei. Îi spunea el uneori prin şedinţe, «lasă, că nu-i aşa», «am văzut noi»... Asemenea lucruri nu sunt însă în stenograme."
CE ZICEA FOSTA LENUŢA PETRESCU
În 1989, la 50 de ani de la ceea ce istoriografia oficială declara că fu­sese o mare demonstraţie antifascistă organizată de militanţii ute­cişti Nicolae Ceauşescu şi Lenuţa Petrescu, ar fi însemnat să se facă un program deosebit.

"În legătură cu aceasta, Elena Ceauşescu m-a chemat cu vreo lună mai înainte şi m-a întrebat cum gândim noi să facem 1 Mai, relatează generalul Olteanu. Să spun lucrurile cum au fost. Nu sunt avocatul ei, dar mi se pare că a fost mai inteligentă decât au lăsat să se înţeleagă cei care au portretizat-o. I-am spus că vor fi în presă articole despre semnificaţia evenimentului, adunări festive... Atunci, ea a făcut o apreciere mai generală în legătură cu 1 Mai: «Nu mai facem din 1 Mai ceea ce au făcut Petre Enache, Muşat şi Ardeleanu».

Adică să se spună că tinerii Nicolae Ceauşescu şi Lenuţa Petrescu organizaseră marea manifestare antifascistă şi cine mai ştie cum după terminologia ideologică a momentului. A rămas că ea îi va spune generalului Andrei Neagu să vorbească. Neagu fusese tovarăş de lagăr la Târgu-Jiu cu Nicolae Cea­u­şescu. Mai târziu îi recomandase călduros «tovarăşa» pentru a i se recunoaşte vechime de ilegalistă în partid.

Deci s-a coborât", zice generalul Constantin Olteanu despre momentul '89 în scala evenimentelor de gen. "Şi-atunci - continuă interlocutorul -, Elena Ceauşescu a făcut ur­mă­toarea completare: «Noi ieşeam atunci la iarbă verde. Acolo spu­neam poezii, cântam, ca tinerii în astfel de împrejurări». Mi-a spus ca să se detaşeze de ceea ce se afirmase legat de activitatea lor revoluţionară la 1 Mai 1939. După ce-a făcut precizarea aceasta, a făcut şi altă le­gă­tură: «Nu ne gândeam noi atunci să luăm puterea sau să ajungem la guvernare. Nu s-a pus această pro­blemă. Eram puţini, n-aveam forţe».

A spus şi că dacă n-ar fi venit sovie­ti­cii noi nu puteam ajunge la pu­tere. Eu n-am mai auzit pe nimeni din conducere să spună asta. Sigur, acum altfel se interpretează. Nu mai era la modă povestea cu Armata Roşie eliberatoare. S-a emis apoi ideea că PCR a fost, din punct de vedere al efectivelor, un partid redus. Dar era un partid de cadre care a polarizat mulţimile şi astfel a fost posibil ceea ce s-a întâmplat."
În concluzia fostului secretar al CC, în 1989 "a fost un 1 Mai obişnuit, ca în fiecare din ultimii ani". Iar Elena Ceauşescu fusese atunci în confesiunile ei "sinceră, coerentă şi... realistă".  
DE-O FI SĂ MOARĂ TOVARĂŞUL...
Şi cu 23 August - când iarăşi era aniversare rotundă - a fost o "pro­blemă". De data aceasta, generalul Constantin Olteanu a fost chemat şi de Nicolae Ceauşescu. "Prin iulie - relatează acum -, m-a chemat şi
m-a întrebat: «Cum aţi tratat voi 23 Au­gust - ce-a fost atunci, ce-a re­pre­zen­tat?». Şi eu i-am spus: Ştiţi că sunt nişte reconsiderări. Adică în le­gă­­tură cu activitatea monarhului, par­ticiparea partidelor istorice, că fu­seseră nişte alianţe... «Bine, a zis el. Dar să nu mai vorbim despre dictatura regimului antonescian ca dictatură fascistă. Că nu a fost aşa. Antonescu şi-a asumat o răspundere în conducerea statului, dar dictatură fascistă nu a fost.» Sigur că eu am reţinut şi am orientat presa şi în planul cercetării ştiinţifice. Era o schimbare."

Dar Ceauşescu de unde ştia? Pe el cine-l "orientase"?, întreb eu. "Eu cred că el avea în vedere şi experienţa lui, răspunde domnul Olteanu. Chiar dacă era tânăr. Nu ştiu dacă citise sau aprofundase."

Dar mai citea ceva Nicolae Cea­u­şes­cu, oare? "Să ştiţi că în unele ches­ti­uni se documenta, răspunde interlocutorul. De exemplu, discutai ceva în legătură cu Tratatul de la Var­şo­via. Şi-atunci el spunea că nu e aşa. Avea un dosar cu toate elementele referitoare la tratat. Şi-l cerea de la cabinet. Se confirma ce spusese el. Fără să fi citit, nu putea face lucrul acesta."

În 1989, ţările vecine erau în fierbere. Ştiau, vorbeau soţii Ceauşescu despre schimbările mari din jurul lor?, l-am întrebat pe fostul secretar cu propaganda în calitatea sa de martor îndreptăţit la informaţii pertinente pe temă. "Din «vânzoleala» celorlalte ţări vecine, informaţii erau doar acelea care se refereau la schimbările de conducători, îmi răspunde. Noi le percepeam ca făcându-se în cadrul sistemului socialist. Elena Ceauşescu îmi spu­sese o dată, în vara lui '89. «Am auzit că se vorbeşte despre schimbările acestea... cine să fie în locul To­va­ră­şului...» Nu ştiu, am zis eu, că nu prea comunică alţii cu mine. Şi a continuat: «Spun că să fie Nicu în locul Tovarăşului. Dar noi nu suntem monarhie ca să moştenească fiul conducerea. Şi nu suntem nici în Coreea de Nord. De-o fi cu Tovarăşul, se va stabili atunci cine să fie în această funcţie. Dar nu se pune problema ca Nicu să fie la putere»."