x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

După 45 de ani, la Şcoala lui Dumnezeu

0
Autor: Anca Aldea 03 Iul 2009 - 00:00
După 45 de ani, la Şcoala lui Dumnezeu


Constantin aşteptase ziua de 3 iulie cu mare emoţie. Era data la care avea să-şi revadă foştii colegi de seminar. De la Seminarul teologic Chesarie Episcopul din Buzău. Trecuseră 45 de ani. Pregătise chiar o lucrare pe care să o susţină în faţa alesei asistenţe şi nu se aştepta ca în acea dimineaţă să-l podidească lacrimile chiar înainte de a pleca la drum.

Constantin este profesor de matematică şi fizică la o şcoală din Ploieşti - s-a înscris la facultatea de profil din cadrul Universităţii din Bucureşti, după ce a terminat Teologia. A fost mai mult o curiozitate pentru el, dar şi o hrană sufletească, iar acum mărturiseşte, cu o sclipire de mândrie în priviri, că ştiinţă fără Dumnezeu nu există.

A cronometrat drumul până la Buzău. Făcuse 50 de minute. Fix. "Înainte de a intra pe aleea seminarului mi-am schimbat pantofii. În maşină am condus cu unii lejeri, dar mai ponosiţi. Nu puteam să îi port la o aşa adunare. Se cerea haină albă, pantalon negru şi un pantof negru impecabil." Emoţiile nu-l scăpaseră nici o clipită, iar la vederea unui străin care l-a abordat pe Constantin fără să-l salute, l-a cuprins înduioşarea. "«Ia să văd dacă mă mai recunoşti?», mă întreabă un bărbat apărut brusc în faţa mea de nu ştiu unde.

Nu puteam să-l mai reţin de 45 de ani de când nu-l mai văzusem, mai ales că - spunea el - n-a făcut cu noi decât trei clase. «Constantinescu», vine după câteva minute răspunsul omului. «De la Sacariciu», îi răspund eu. Era un băiat robust, dar nu mai mult decât noi. În poartă mai erau şi alţi foşti colegi. După ce am schimbat câteva cuvinte de bucurie cu ei, iar cucoanele de admiraţie reciprocă, i-am lăsat şi am plecat să vizitez vechiul seminar.

TOTUL ERA ÎNSPĂIMÂNTĂTOR DE MIC
Era mai curat ca pe vremea noastră, avea şi mobilier nou, în săli existau calorifere în loc de sobe, dar uşile erau aceleaşi, ferestrele la fel, clădirea aceeaşi, numai proaspăt vopsită şi mai bogat pavoazată. Pe timpul nostru, în sala de aşteptare, care acum părea mai mică, atunci era o singură icoană, a Mântuitorului răstignit. Atunci nu-mi aduc aminte să fi avut pavoazare pe culoare şi în sălile de clasă. Acum însă erau multe tablouri, icoane, promoţii înrămate, precum şi un tablou mare cu foşti profesori ai seminarului, actuali prelaţi.

Am fost şi la bucătărie, acolo, în capăt, pe culoar, spre stânga. Şi ea părea mai mică. Chiar şi curtea pe unde m-am dus la toaletă, cred că singura toaletă rămasă de pe timpul nostru, îşi schimbase dimensiunile. Toaleta însă nu diferea cu nimic. Tot aşa neagră şi înspăimântătoare este ca şi acum 45 de ani. Se închisese însă scara din capătul culoarului, care lega sala de joc cu cea de sus, unde domnul intendent de atunci avea magazia şi biroul. În fundul unei săli de la etaj, unde ne făceam serbarea de Crăciun, eram în cursul inferior, acum se afla o masă cu nişte scaune ca pentru un prezidiu.

În rest, aceleaşi ziduri groase şi ferestre mici afundate în pereţi. M-am îndreptat încet spre altar, de unde se auzea un murmur. Se oficia o slujbă. Erau cei din seria 1979. În faţa mesei din mijlocul bisericii, pe care erau aşezate o colivă, câteva cărţi şi sfeşnice, se aflau trei preoţi tineri. Lângă ei, preotesele. Mi-am îndreptat privirea în sus, spre locul de unde am ţinut cândva o predică. Mi-a sărit în ochi icoana Sfântului Sava Gotul şi mi-am amintit că mereu m-am întrebat de ce acest portret reprezenta un om bătrân, când de fapt el a fost martirizat la vârsta de 38 de ani, aici, în Râul Buzău.

În pisania capelei scrisă în limba română cu litere slavoneşti, se arată că lăcaşul a fost restaurat de Gh. Gica Voevod. De ce Gica şi nu Ghica? Nu era şi atunci sunetul «ghi»? Am rămas în biserică şi am fost ultimul pe care o tânără preoteasă l-a servit cu o lingură de colivă. Colegii mei de odinioară abia acum intrau în capelă. Unii erau îmbrăcaţi în preoţi, alţii, ca mine, în costum.

La ora 10:00 am început cu un Tedeum. Cânta fiecare cât îl ţinea glasul. De unde stăteam, se vedea podul, de unde noi, copii seminarişti fiind, dădeam răspunsurile la liturghie. Am revenit la realitate după ce am auzit, ca prin vis, cum s-au pomenit morţii: profesori şi colegi. Doamne! Câţi se aduna­seră pe lista aceasta!"

"DIRECTORUL DE PLASĂ", LA O LECŢIE DE FIZICĂ
După slujbă a venit momentul mult-aşteptat: reîntoarcerea în clasă. Promoţia lui Constantin a fost invitată într-o sală la parter, prima pe stânga de la intrare. Era frumoasă şi pavoazată cu gust. "Dar catedra, mică şi-ntr-un colţ, nu se mai impunea ca altădată. Îmi amintesc de scaunul masiv din stejar pe care se aşezau profesorii noştri în timpul
cursurilor şi de tabla noastră postată pe un trepied. De-a lungul vremii, tabla mobilă a fost înlocuită cu una montată în perete. Chiar pe peretele din faţa noastră." 

 

Minutele se scurgeau încetul cu încetul. Aşezaţi în bănci - unii au optat să stea "fiecare la locul lor", ca în timpul şcolii -, grupul nu foarte numeros ("să fi fost cu toţii vreo 20, doar foşti colegi") l-a aşteptat pe directorul seminarului. "Un preot cu statură măruntă şi părul şaten, subţire şi cu pasul modest a intrat în clasa noastră. O glumă, două şi l-a aşezat pe scaunul de la catedră pe cel mai mic din sală: un băieţel, nepotul unuia dintre noi, în vârstă de vreo şase ani, care a ştiut să citească pe tablă cuvintele «Bine aţi venit!»"

Directorul Cristişor a început să strige catalogul, iar fiecare dintre noi, când îi venea rândul, spunea câteva cuvinte despre el, apoi lăsa locul celorlalţi pentru comentarii, multe dintre ele haioase. "Unul dintre noi s-a lăudat cu «un pomelnic» de funcţii pe care reuşise să le ocupe până la acea dată, dar parcă tot mai mândru se simţea că devenise biolog. Altul a povestit cum a ajuns procuror... procuror de alimente. Am fost cu toţii de acord când cineva din sală l-a numit «director de plasă».

Când mi-a venit rândul să vorbesc, am hotărât să continuu o idee lansată mai-nainte de domnul director. Era vorba despre felul în care lumina omului este cea care se amplifică de la secol la secol, în mod evolutiv. Am început prin a explica de ce Luna trimite pe Pământ mai puţină lumină decât primeşte de la Soare. Am explicat că o parte din raza incidentă primită de astrul nopţii de la astrul zilei se reflectă pe Terra şi o parte se refractă în mediul selenar, aşadar primim mai puţină lumină de la Lună faţă de câtă lumină primeşte ea de la Soare.

Când veni vorba despre spirit şi natura umană, am adăugat că lumina Soarelui este de natură fizică şi, prin reflexie, scade, în timp ce lumina umană, care se ampli­fică în istorie, e de natură spirituală şi, datorită Sfântului Duh, ea poate creşte.

Lucrarea pe care am citit-o ulterior în faţa clasei - «Bucuria prieteniei» - avea să trezească, în adunarea de faţă, un sentiment de recunoştinţă. Pentru că la sfârşit, după ce am încheiat, directorul m-a rugat să-i dau lucrarea pentru a o publica în Buletinul Episcopiei sau în dosarul seminarului pentru a fi consultată de elevi. M-am simţit nu măgulit, ci apreciat şi am avut o deosebită satisfacţie. Rămâneam în istoria acestei instituţii şi la aproape cinci decenii după absolvire."

CURIOZITATE MILIŢIENEASCĂ
Pe măsură ce-şi continuă povestirea, pe Constantin îl acaparează nostalgia. Cu ochii aproape înlăcrimaţi, încearcă din răsputeri să nu omită vreun detaliu. Fiecare amănunt are semnificaţia lui şi o valoare inestimabilă. La finalul celor patru ore petrecute alături de foştii colegi, pe Constantin îl aştepta o nouă aventură ş vizita la Mănăstirea Ciolanu.

"Eram ultimul din coloana de 12 maşini şi tocmai pe mine s-a găsit un miliţian să mă oprească, la intrarea în Grăjdana. M-a întrebat cine suntem eu şi colegii mei şi unde ne ducem. Şi s-a arătat intrigat că nu a fost informat din timp despre coloana de maşini care a trecut prin satul lui. M-a lăsat însă să trec, după ce i-am explicat că nu este nici un secret la mijloc. Omul îşi făcea datoria, dar parcă era prea curios.

Mi-am reîntâlnit colegii în faţa mănăstirii, un lăcaş de cult din secolul al XVI-lea şi a cărui greutate culturală ne apăsa pe toţi." Nu se ştie cine a ctitorit-o - să fi fost Doamna Neaga în 1590? Sau boierii Dumitru Ciolanu din Transilvania şi Radu şi Dragomir Sorescu din Ver­neşti, în 1568? Numele mănăstirii, spun unele iz­voa­re istorice, provine de la rămăşiţele pă­mân­teşti des­coperite în poieniţa din apropiere.

"În acest loc urma să ne luăm rămas-bun. Şi cum să fi fost acest lucru posibil fără să nu ne aşezăm la masă - un ospăţ organizat ad-hoc, chiar în curtea mănăstirii, în spate, cu mâncarea pe care am adus-o fiecare în tăgârniţele noastre. Cineva cumpărase de la mănăstire câteva butelcuţe de vin, cu 32 de lei litrul, precum şi apă minerală, cu 4 lei sticla. Când bucatele erau pe sfârşite, iar prăjitura cu gelatină şi cocă goală rămăsese neatinsă pe un prosop, unul dintre noi a început să intoneze câteva canţonete, în timp ce altul aştepta, cu emoţie, să-i fie dat cuvântul. Urma să recite Scrisoarea III."

Citeşte mai multe despre:   special

Serviciul de email marketing furnizat de