x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Fortificaţiile "uitate" din Banat

Fortificaţiile "uitate" din Banat

de dr. Petre Opriş    |    13 Aug 2009   •   00:00
Fortificaţiile "uitate" din Banat
Sursa foto: Arhivele Naţionale/

În publicaţia americană "The Boston Globe" a apărut la 6 iulie 1989 un articol intitulat "În Europa de Est a căzut o cortină de fier". În cadrul acestuia se făcea referire la un gard de sârmă ghimpată de la frontiera comună dintre Ungaria şi România, pe care grănicerii ma­ghiari l-au demontat în cursul lunii iunie 1989. Evident, acţiunea ordonată de autorităţile de la Budapesta avea o conotaţie propagandistică evidentă, în condiţiile în care, în paralel, avea loc o demontare a gardurilor de sârmă ghimpată de la graniţa dintre Ungaria şi Austria.

În spiritul scenariilor hollywoodiene pentru filmele de categorie mediocră, publicaţia americană su­gera împărţirea maniheistă a lumii comuniste din Europa Centrală şi de Est. De o parte se aflau "oamenii buni" (liderii politici de la Budapesta), de cealaltă parte erau "oameni răi" - autorităţile de la Bucureşti, în frunte cu Nicolae Ceauşescu. Ceea ce s-a omis să se precizeze a fost faptul că România şi Ungaria aveau, încă din anii '50, o puternică linie de for­ti­ficaţii la graniţele lor comune cu... Iugoslavia. "The Boston Globe" discuta despre desfiinţarea unor lucrări de fortificaţii din Ungaria, amplasate pe direcţia militară stra­tegică est-vest, însă nu a men­ţionat nimic despre situaţia de la frontiera de sud a ţării respective.


ALIANŢA ÎMPOTRIVA IUGOSLAVIEI

Paradoxal, una dintre persoanele cele mai avizate în privinţa fortificaţiilor de la graniţa Ungariei cu Iugoslavia se afla de multă vreme în Occident. Generalul maghiar Béla Király a relatat, după fuga sa din ţara natală (în toamna anului 1956), că pregătirile Armatei Roşii pentru invadarea Iugoslaviei ajunseseră deja în faza "jocurilor de război" - la începutul anilor '50. Acţiunile ofensive urmau să fie declanşate de pe linia frontierelor fortificate ale Ungariei, României şi Bulgariei de armatele statelor menţionate. În faza a doua a conflictului, o forţă de şoc sovietică urma să intervină pentru nimicirea celei mai mari părţi a Armatei iugoslave. Astfel, se confirma încă o dată faptul că, în ianua­rie 1951, la Moscova, Iosif Stalin a pus bazele unei cooperări militare multinaţionale a statelor europene aflate sub hegemonia URSS.

Ca urmare a ordinelor date de Iosif Stalin încă din anul 1948, autorităţile comuniste de la Bucu­reşti s-au implicat masiv în des­fă­şurarea unor ac­ţi­uni ostile faţă de Iugoslavia şi de li­derul comunist Iosip Broz Tito.

Pe­ri­oada 1949-1954 a fost marcată puternic de hotărârea politico-mi­litară dictată de Iosif Stalin lui Gheor­­ghe Gheor­ghiu-Dej, referitoare la rea­li­zarea unor ample lu­crări de fortificaţii în imediata apro­piere a graniţei co­mune ro­mâ­no-iu­goslave (în Banat şi vestul Olteniei). Situaţia respectivă a ge­nerat o sursă permanentă de ten­siune în relaţiile politice dintre autorităţile de la Bucureşti şi cele de la Belgrad.
LINIA ROMÂNEASCĂ DE FORTIFICAŢII
Dovezile cu privire la fortificaţiile respective provin, în mare parte, din fosta arhivă a PCR. De exemplu, în cursul şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din ziua de 2 septembrie 1952, generalul Emil Bodnăraş, mi­nistru al Forţelor Armate, a declarat: "Lucrările de fortificaţii se execută pe baza proiectului conceput anul trecut cu ajutorul tovarăşilor so­vietici. În primăvara aceasta, sesizaţi de Ministerul de Interne că în executarea lucrărilor au loc deficienţe care pot deveni grave dacă nu se iau mă­suri, aceasta a prilejuit să însăr­ci­­năm o comisie de partid şi de stat pentru controlarea executării lu­cră­rilor, cât şi o verificare din partea MFA cu consilierii noştri a sistemului însuşi. Din această analiză cu to­varăşii sovietici, în frunte cu (gene­ra­lul-locotenent - n. red.) Melnik K.S. (consilier la Ministerul Forţelor Ar­mate - n. red.), au reieşit o serie de îm­­bunătăţiri care, fără să slăbească lu­­crările - evită pe cele inutile şi foar­te costisitoare -, menţin acele lu­crări care sunt strict necesare din punct de vedere militar. Aceste îm­bu­nă­tăţiri ale sistemului în tot sec­to­rul de lucru au găsit avizul favorabil al or­ganelor competente din URSS".

Despre sistemul de fortificaţii realizat la graniţa româno-iu­gos­la­vă, regretatul istoric Mircea Chi­ri­ţo­iu a afirmat: "Concepţia strategică şi tactic-operativă a acestor lucrări de fortificaţii a aparţinut Statului Ma­jor General al Armatei sovietice. Ea a fost transmisă şi pusă în aplicare de o grupă de ofiţeri condusă de ge­ne­ralul Afanasiev. În finalul acti­vi­tă­ţilor de recunoaştere în teren şi consultare a Marelui Stat Major ro­mân, acesta din urmă a prezentat pla­nul respectiv spre apro­bare con­du­cerii statului român. Lu­crările de construcţie a acestor fortificaţii, în­cepute în vara anului 1950, au angajat efortul a peste 375 de ingineri mi­li­tari şi civili şi a peste 27.000 de lu­cră­tori militari. Ele au fost întrerupte temporar în 1952, când, chi­purile, s-au descoperit gra­ve în­cer­cări de «sabotare» a acestor lu­crări (de un grup format din 17 generali şi ofiţeri români, în frunte cu gene­ralul-maior Ionescu Ilie Gri­gore - n. red.), şi total în 1955 (...) în total, în această perioadă (1950-1955), în cele trei zone menţionate (pe litoralul Mării Negre, în Banat şi Ol­tenia - n.red.) s-au executat aproa­­pe 10.000 de obiective (de for­ti­­f­i­caţii) diferite, dispuse pe un front de 500 km, însumând 1 milion de metri cubi beton armat, pentru care s-au cheltuit circa 1,5 miliarde de lei".

Rezultatele negative ale politicii antiiugoslave promovate de au­to­r­i­tă­ţile comuniste de la Bucureşti au fost recunoscute după câţiva ani chiar de Emil Bodnăraş: "Economia noastră a cheltuit multe miliarde de lei pentru a face fortificaţii la gra­ni­ţă, a pune sârmă ghimpată şi a ţine şase divizii în stare permanentă de alar­mă". La începutul anilor '50, uni­­tă­­ţile respective au participat la aplicaţii de amploare în Oltenia şi Banat, în scopul intimidării au­to­ri­tă­ţilor de la Belgrad.
Manevrele se fi­na­lizau de fiecare dată cu parade mi­litare desfăşurate la Timişoara sau Craiova, în funcţie de regiunea în care au avut loc exerciţiile mili­ta­re. Totodată, până în anul 1954 - când autorităţile de la Bucureşti au ho­tărât sistarea activităţilor la forti­fi­caţiile de la frontiera româno-iu­goslavă şi la sud-est de aceasta (pe Va­lea Dunării, până în dreptul co­mu­nei Cetate, din judeţul Dolj) - au fost alocate resurse financiare cu care s-ar fi putut construi o au­tos­tra­dă de 550 de kilometri, între Bu­cu­reşti şi Timişoara.

Daunele directe provocate Iu­gos­la­viei în perioada 1948-1954 au fost considerabile. Liderul comunist iu­gos­lav Eduard Kardelj a menţionat suma de 429 milioane de dolari. Totodată, acesta a amintit faptul că autorităţile de la Belgrad au utilizat în perioada 1948-1952, în plus faţă de un buget militar normal, suma de 1.408 milioane de dolari. Aceste chel­tuieli au fost realizate pentru în­tărirea capacităţii de apărare a ţării, în condiţiile existenţei pericolului declanşării unei mari ofensive so­vietice de pe teritoriile statelor co­mu­niste cu care se învecina Iu­gos­la­via: Ungaria, România şi Bulgaria.


DETENSIONAREA SITUAŢIEI DIN BALCANI
După dispariţia fizică neaşteptată a lui Iosif Stalin (la 5 martie 1953) şi reconsiderarea de Nikita Hruşciov a liniei politicii externe sovietice faţă de statul iugoslav condus de Iosip Broz Tito, autorităţile comuniste de la Bucureşti au îndrăznit să adopte treptat o poziţie opusă celei promovate în perioada 1948-1953. Relaţiile dintre România şi Iugoslavia au fost reglementate la iniţiativa ambelor părţi, după ce oficialităţile române au primit încuviinţarea Moscovei.

După încetarea tensiunilor dintre URSS şi Iugoslavia, fortificaţiile de la graniţele Ungariei, României şi Bulgariei cu Iugoslavia nu au fost distruse deoarece erau considerate obiectiv strategic. Acestea au fost tre­cute în conservare, fiind aco­pe­ri­te cu pământ, iar în vara anului 1989 pu­teau fi aduse rapid la starea de lup­tă iniţială, în cazul în care si­tu­a­ţia politico-militară dintre ţările respective redevenea periculoasă.

×
Subiecte în articol: special manevre