Jurnaliştii Reuters şi lovitura de stat

În decembrie 1989, agenţia britanică de ştiri Reuters a trimis doi corespondenţi străini să fie martori ai revoluţiei. Pentru amândoi însă termenul de revoluţie este greşit - cel de lovitură de stat pare, în opinia lor, cel mai potrivit.

Johnny Krcmar era familiarizat cu România, mergând în ţară în mod constant din 1978 şi având deja multe contacte în rândul jurnaliştilor de la Agerpress şi al oficialităţilor. Cu o lună înainte de revoluţie, jurnalistul participase la Congresul Partidului Comunist Român, unde Nicolae şi Elena Ceauşescu "au fost sărbătoriţi ca a opta minune a lumii", spune Krcmar.

De îndată ce a aflat despre încercarea de a-l evacua pe episcopul maghiar László Tokés în Timişoara, jurnalistul a plecat spre România, unde a încercat să intre de mai multe ori, însă în zadar, fiindcă graniţele erau închise. Mai întâi a încercat să ajungă cu trenul, apoi de trei ori cu maşina, dar a fost oprit de fiecare dată. A reuşit să ajungă în final la Bucureşti la 22 decembrie, cu un avion care transporta medicamente. Johnny Krcmar urma să stea în România până în 16 ianuarie 1990.

În capitală, în drum spre centrul oraşului, jurnalistul a fost oprit de mai multe ori şi verificat de revoluţionari înarmaţi, unii dintre aceştia ţinând în mâini drapelul cu semnul comunist înlăturat din mijloc. În depărtare se auzeau focuri de armă. Când a ajuns la Hotelul Intercontinental, nu i s-a permis să intre "sub pretextul că Securitatea era în clădire şi trăgea în direcţia Comitetului Central, aflat în apropiere".

Jurnalistul a fost surprins să vadă pe 23 decembrie oamenii, majoritatea ţinând de mână copii, plimbându-se pe străzile capitalei. "Părea să fie mai degrabă o sărbătoare naţională decât o revoluţie. Se trăgea din când în când, însă parcă numai pentru spectacol, nu cu un scop real", spune Krcmar. Iar această stare de re­la­xa­re a românilor l-a impresionat pe jurna­list. "În precedenta mea vizită în România, cu numai o lună înainte, oamenilor le era frică să se uite la străini, darămite să le vorbească. Acum nu le mai era teamă, era o euforie generală că ce era mai rău s-a terminat. Dar apăruse şi o teamă nouă: de viitor", îşi aminteşte jurnalistul. El mărturiseşte că nu a ştiut cum să re­ac­ţi­o­ne­ze la acel moment faţă de cei care "până de curând făceau cu neruşinare propagandă", iar atunci deveniseră dintr-odată "cei mai fervenţi revoluţionari".


"A FOST CU SIGURANŢĂ O LOVITURĂ DE STAT"
Johnny Krcmar a fost printre primii care au aflat despre moartea cuplului Ceauşescu, în dimineaţa zilei de Cră­ciun, de la un ofiţer care a refuzat să-şi divulge identitatea şi care ar fi fost martor al execuţiei. Informaţia a fost confirmată spre seară, când postul public de televiziune a transmis imagini de la proces şi execuţie, "primite de mulţi cu fericire, dar şi scepticism, din cauza grabei în care au avut loc", povesteşte jurnalistul. Dar Krcmar nu crede că a fost într-adevăr o revoluţie, având mai degrabă impresia că totul s-a desfăşurat ca într-un spectacol regizat din umbră, prea bine organizat. "Cu siguranţă a fost o lovitură de stat, pusă la cale de al doilea eşalon de nomenclatură", este de părere corespondentul Reuters.

"GUVERNELE AU PERMIS MAFIA ŞI CORUPŢIA LA SCARĂ LARGĂ"
Jurnalistul a părăsit România în ia­nuarie 1990, după ce a vizitat mai multe ora­şe, printre care Timişoara, Craiova, Ora­dea, pentru a transmite despre ur­mă­rile revoluţiei. S-a întors totuşi în ţară pentru a asista la alegerile prezidenţiale din 20 mai. Însă după cea mai recentă vizită, din 2000, el a plecat cu un gust amar din România, spunând că, deşi si­tua­ţia s-a schimbat în bine pentru o par­te din clasa mijlocie, "noile guverne post­revoluţionare nu şi-au ţinut promisi­unile şi au permis mafia şi corupţia la scară largă".  În România, schimbările mult aşteptate şi sperate nu s-au transformat niciodată în realitate.


ŢARA ZVONURILOR ŞI A TERORIŞTILOR DIN CONDUCTE
Douglas Hamilton era corespondent Reuters la Berlin când aparatul de mo­nitorizare a dat şase semnale: era o ştire foarte importantă. Nicolae Cea­u­şescu era huiduit la un miting în Bucureşti.

Deşi jurnalistul nu a reuşit să ajungă în România decât după 26 decembrie, îşi aminteşte de zilele anterioare, despre care scrisese spunând că au fost marcate de "dezordine, haos şi paranoia". Ca în cazul zvonurilor potrivit cărora teroriştii libieni au intrat în ţară cu scopul de a ajuta Securitatea să-l repună în funcţie pe Ceauşescu sau că aceştia circulau prin conductele de canalizare din ţară, de unde ieşeau în diferite locuri şi începeau să tragă în oameni. "Era şi multă fericire, dar şi multă teamă. Oamenii erau speriaţi şi încrezători în acelaşi timp", spune Douglas Hamilton.

Chiar şi la câteva zile după încheierea revoluţiei, când reporterul a ajuns în România, oamenilor le era în continuare frică de faptul că Securitatea plănuia să riposteze în orice moment.


"A FOST O REVOLUŢIE LA ÎNCEPUT, DAR S-A TRANSFORMAT ÎN LOVITURĂ DE STAT"
La început, spune Douglas Hamilton, părea să fie o revoluţie a poporului, însă lucrurile au decurs diferit, spre deosebire de evenimentele din Europa de Est. De data aceasta, totul părea condus şi regizat ca într-un film, crede jurnalistul, dând exemplul informaţiilor false despre masacrul din Timişoara sau numărul morţilor din ţară.

"Poate a fost o revoluţie la început, dar s-a transformat rapid într-o lovitură de stat, după ce comuniştii precum Iliescu au preluat puterea", este de părere jurnalistul. El s-a întors de mai multe ori în România după revoluţie, prima oară în timpul mineriadei din 1990, care, spune el, a fost pe punctul de a declanşa un război civil.
"Urmele celor 40 de ani de dictatură stalinistă şi izolare erau încă evidente, iar acest lucru a provocat multă paranoia, suspiciune şi sete de răzbunare la gândul că Iliescu şi alţi comunişti ca el au furat revoluţia", spune Hamilton.

Reporterul Reuters se declară foarte dezamăgit de progresul României după revoluţie. "Spre deosebire de alte state din fostul bloc sovietic, de­mo­craţia din România a fost foarte înceată. M-a durut să văd copiii abandonaţi în gări, inhalând lipici. Nimănui nu părea să-i pese de ei", spune Douglas Hamilton, care ar caracteriza primii ani postcomunişti ai României drept "extrem de egoişti".