La aniversară cu staţii şi paznici

7 ianuarie 1989. (uraaaa, aplauze prelungite, ovaţii) E zi de sărbătoare. Ziua "Cabinetului Doi". E dimineaţa, ora şapte, şapte şi ceva. "Poala, sunt Dunguliţa, răspunde". Urmează un scârţâit pe înaltă frecvenţă, care ar fi făcut urechiile pâlnie şi gurile pungă oricui s-ar fi aflat pe o rază de câteva zeci de metri. Noroc că nu se afla nimeni străin. Doar... omul şi pomul! "Dunguliţa, sunt Poala, raportează, tată" se aude din staţia de emisie-receptie atârnată de gât, lângă termosul cu nechezol. "S-a trezit Tovarăşa, s-a ridicat şi umblă. Imediat trebuie să vină şi florile, voi să fiţi pregătiţi la poartă".

În vila de protocol maxim din Kalinin (în prezent Mircea Eliade) la numărul 50 începe forfota. Tovarăşul Nicolae şi tovarăşa Elena s-au trezit, nu neapărat în această ordine, şi tot personalul e la posturi. Bucătarii în bucătărie (de fapt un oficiu fiindcă tovarăşii nu suportă mirosul de mâncare), cameristele în camere, portarii la poartă şi în perimetrul de securitate extins de pe Primăverii până hăt, la buza lacului.

"Paştele mă-sii, miroase a iahnie de fasole cu cârnaţi, iar ne iau la şuturi". Dacă era ceva dat în consemn mai abitir decât intrarea străinilor şi menţinerea liniştii absolute ("linişte... aaaa ...linişte!" Vă mai amintiţi?) era cunoscut faptul că mirosurile de rântaş o scoteau pe tovarăşa din sărite mai ceva decât nenumăratele escapade amoroase ale lui Nicuşor. Sau bărbatul lui Zoe. Sau "Steaua" lui Valentin "că pierde vremea cu toţi golanii pe stadion". În dimineaţa aceea de sărbătoare (uraaaaaa, aplauze prelungite, ovaţii) ţara avea să aştepte mai întâi ca "cea mai dintre femei" să treacă puţin pe la baie, să servească apoi în fugă micul dejun, să primească tradiţionalul buchet de flori de la soţ – întotdeauna primul în acea zi – şi să se pregătească de plecare spre CC, unde avea filmări.

Ca aproape niciodată în celelalte zile ale anului, în acea dimineaţă, cuplul Ceauşescu nu şi-a făcut obişnuita vizită în complexul de tip SPA amenajat la subsolul clădirii. Culmea e că, printre atâtea maimuţăreli ale luxului occidental la care cuplul se deda fără nici un fel de remuşcare în intimidate, cei doi chiar credeau în adevărul "sănătăţii prin apă" cum se spune că denumeau instalaţiile de relaxare de care beneficiau numai ei doi. Adică o piscină – un cabinet de reflexoterapie, o aşa zisă baie de flori, două saune finlandeze, două separeuri pentru hidromasaj şi duşuri scoţiene, cabinet de cosmetică, salon de coafură şi frizerie. În acea dimineaţă a fost uitată şi vizita în sera exotică de la etaj, unde portocalii, mandarinii şi palmierii făceau casă bună cu papagalii multicolori şi porumbeii pestriţi. Păunii, atât de agreaţi de tovarăşa Elena, dar despre care personalul de serviciu credea că aduc numai nenorociri locului unde sunt crescuţi în captivitate, aveau domeniul afară, în imensa curte şi în foişorul dinspre Primăverii. Acolo, ţipetele lor, deloc plăcute auzului, nu aveau cum să deranjeze vecinii (de unde atâţia vecini?!?) şi erau cel mult subiect de tachinare şi de luat la mişto între oamenii cu staţia atârnată de gât: "Aţi zis ceva şefu’?"

În acea dimineaţă de ianuarie, tovarăşa Ceauşescu nu şi-a făcut, ca de obicei, toaleta în celebra baie de la etaj. Baie despre care şi astăzi se mai crede că ar fi avut robinete din aur, cada din cine ştie ce metale preţioase, dar care în realitate nu atrăgea atenţia decât prin dimensiunile impresionante pentru o sală de baie, prin oglinzile dispuse de jur imprejur pe pereţi şi prin sofaua aşezată, moţ, în mijlocul încăperii întocmai ca odinioară în depravatele băi romane. În acea dimineaţă, ultimul aranjament al austerei coafuri, lovitura de maestro pe ultima şuviţă rămasă rebelă a fost desavârşită în dormitorul conjugal.

De departe cea mai valoroasă de la etaj, încăperea era denumită de personal "Dormitorul Murano" datorită oglinzii aflate şi ea în aceeaşi situaţie ca operele ştiinţifice ale tovarăşei academician. Adică de o valoare inestimabilă! Despre oglinda, şlefuită de meşteri veneţieni şi împodobită cu sticlă de Murano de culoarea întune­ricului absolut, se spune chiar că era piesa favorită a Tovarăşei. Mai preţuită decât bijuteriile familiei ascunse în seiful mascat de la capul patului, decât mobilierul stil din ca­mera de lucru şi chiar mai mult decât "ţonţonel", statueta de bronz de la capătul scărilor, un băieţel "îmbrăcat" întocmai ca celebra mascotă a oraşului Bruxelles, adică gol puşcă şi oarecum în aceeaşi atitudine. Legendele de budoar spun că statueta era folosită (poate) de Tovarăşu’, dar cu siguranţă de Tovarăşa ca port boneur. Fiindcă oricât se străduiau menajerele s-o cureţe zilnic, o anumită parte a lui Ţonţonel se încăpăţâna să strălucească ţanţoş, altfel decât restul corpului, semn de adâncă preţuire şi frecventă utilizare.

După ultimul retuş al coafurii, tovarăşa s-a suit în maşină şi, însoţită de la distanţă de "Poală" şi de "Dunguliţă", precum şi de un oftat de uşurare din partea menajerelor, a pornit spre CC unde pe ordinea de zi figurau filmările pentru imortalizarea împlinirii a 70 de ani, apoi căciulirea în şir indian a tuturor tovărăşeilor şi tovărăşelelor cu funcţii de răspundere pe linie de partid şi de stat sau care sperau ca anul 1989 să le aducă o avansare, un pas înainte, altul decât un şut în fund. Au suit astfel golgota treptelor până la Cabinetul Doi delegaţii Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Comitetului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, Ministerului Educatiei şi Învă­ţământului, UAGSR-ului, reprezentanţii Consiliului Naţional al Femeilor, ai tineretului comunist, ai studenţilor comunişti, ai pionierilor şi, la final, ai organizaţiei PCR a "Muncipului" Bucureşti. Şi dă-i pupături de mână, şi dă-i tămâeri, şi dă-i omagieri pe bandă rulantă, la foc automat. S-a dat astfel rostire înaltei preţuiri pentru viaţa închinată patriei, propăşirii acesteia, trimfului comunismului, întruchipării stimei şi recunoştinţei, flăcării vii a ştiinţei şi tehnicii călăuzite de înfăptuirea măreţelor idealuri. Şi mai era ceva... da, desigur, tradiţionalul "La mulţi ani!". Ia auziţi: "Frumoase versuri spune ţara/ Să trăiască, să’nflorească, să trăiască, de împliniri să aibe parte/ De belşug, de sănătate, de ani lungi, frumoşi şi buni..."

Mai târziu un pic, în cadrul festi­vităţii, evident omagiale, care a avut loc la Palatul Consiliului de Stat "s-a dat citire" (că doar nu foc!) scrisorii adresate Toa’şei de către CPEX al CC al PCR. "Cu prilejul acestui înălţător moment sărbătoresc", se spune în scrisoare, "dorim să vă aducem, ase­menea tuturor fiilor patriei, cel mai fierbinte omagiu..." etc... etc. Despre fiicele patriei nici un cuvânt! Mucles! Probabil fiindcă la moment aniversar, femeia-i numa’ una, şi aceea ne e mama, tovarăşa de viaţă şi om de ştiinţă de renume mondial! După care i-a fost conferit titlul de onoare suprem "Erou al Republicii Socialiste România" Cupa de şam­panie ciocnită aici nu a fost decât preambulul mesei tovărăşeşti ce avea să urmeze la căderea serii, masa fiind organizată, ca de obicei, la Clubul Floreasca, fiindcă acasă, în Kalinin 50, nu intrau decât membrii apropiaţi fa­miliei.

La Club se ajungea la lăsatul serii, cei doi amfitrioni de onoare fiind precedeţi de "Poală" şi "Dunguliţă" urmaţi de invitaţii speciali, cu toţii selecţionaţi în funcţie de prietenia arătată de familia Ceauşescu sau de priceperea cu care pierdeau la tabinet, volei şi popa prostu’. Pe la înce­putul chermezei tovărăşeşti, sau ori de câte ori tovarăşa simţea nevoia, urma "faza cu şemineul", un soi de "scenă a balconului" revizuită şi adaptată regulamentar la condiţiile Clubului Floreasca. Despre ce era vorba? Păi, Tovarăşa se ridica de la măsuţa cu fursecuri şi se îndrepta (din păcate prea dreaptă şi cam ţeapănă) cu paharul în mână spre şemineul din încăpere. Aici, cu o miş­care studiată atent în filmele imperialiştilor decadenţi, atât de înfieraţi de prin anii ’80 încoace, se lăsa tămâiată, de data aceasta în varianta "soft", de onor asistenţa. Fiindcă ră­ceala proverbială a "cabinetului doi" parcă ieşea şi mai în evidenţă în atmosfera de căldură emanată de şemineu, chiar şi apropiaţii probabil că-şi dădeau ghionturi şi îşi spuneau că se potriveşte acolo ca nuca-n pe­rete, locul ei fiind – chiar şi după atâţia ani petrecuţi imitând luxul Occidental – în dosul tejghelei cârciu­mii comunale din Petreşti. Seara se încheie cu câteva şpriţuri din vestitul vin alb de Sâmbureşti şi-un cântec de pahar după care se pleacă, regulamentar, spre reşedinţa de vizavi, aflată la doar câţiva paşi distanţă. Pe drum abia au timp să admire brazii abia vopsiţi în verde-crud şi vigilenţa Şaronei şi a lui Corbu, cei doi labra­dori care îi simt (vorba vine) de la o poştă.

Un ultim pahar de Sâmbureşti, o îmbrăţişare cu copiii şi un "ţonţonel" atins a noroc la urcarea pe scări spre dormitor a încheiat, în ’89, ziua aniversară a Elenei Ceauşescu. Pro­babil nu cea mai reuşită, dar cu siguranţă ultima.

Ianuarie 2009, pe la începutul lunii, ora şapte, şapte şi ceva. Doi bătrânei simpatici apar pe aleea păzită de jandarmi. Haioşi, dezinvolţi şi băgăcioşi, şi-au făcut repede prieteni în toate plantoanele. Schimbul unu, doi şi trei, că oamenii mai au şi insomnii. Îşi plimbă cei doi câini, zilnic pe acelaşi traseu. Sala Floreasca, Club Floreasca, bulevardul Eliade (fost Kalinin), Primăverii şi retur.

În spatele fostei reşedinţe a cuplului Ceauşescu se construieşte un bloc de "office-uri". Probabil ceva cosmopolit, multinaţional. În aer miroase puternic a iahnie de fasole, muncitorii profită de un moment de răgaz înaintea lucrului şi mănâncă sănătos, să le ajungă până la prânz. Bătrâneii zâmbesc cu gura până la urechi şi trag aerul răcoros al dimineţii de iarnă direct în piept. Cu mirosul de fasole cu tot. Într-o clipă de neatenţie cei doi câini o zbughesc vizavi la vila Eliade (fosta Kalinin) numărul 50. "Poala, înapoi! Dunguliţă, la mine băiete!". Şi câinii se depărtează ascultători din faţa gardului ce va fi mutat. Fiindcă o bucată din curtea reşedinţei foştilor dictatori se retrocedează.

Video

Click pe imagine pentru a viziona clipul