Manea Mănescu, intelectualul preferat al lui Ceauşescu

● Funcţii deţinute de la 22 decembrie 1989: membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Ro­mân (din 25 iunie 1960, cu o întrerupere între 1979 şi 1982); membru al Comitetului Po­litic Executiv (de la 28 noiembrie 1974, cu o întrerupere între 1979 şi 1984); membru al Prezi­diului permanent al CC al PCR (din 1971); membru al Biroului Permanent al CC al PCR (de la 24 noiembrie 1989); prim-vi­ce­pre­şedinte al Consiliului Naţional al Frontului Democraţiei şi Unităţii So­cia­liste (din decembrie 1988); vice­pre­şe­dinte al Consiliului de Stat; prim-vicepreşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale; membru în Consiliul Apărării al RSR (din 1971); deputat în Marea Adunare Naţională, ales în circumscripţia electorală Timişoara Nord-Est, judeşul Ti­miş (din 1985); membru titular al Aca­de­miei Ro­mâne - preşedintele Sec­ţiei de ştiinţe eco­nomice şi sociologie (din 1974, exclus în 1994).

● Decoraţii: Ordinul 23 August (de două ori); "Erou al Muncii Socialiste"; medalia de aur "Secera şi ciocanul"; Ordinul "Steaua Republicii Populare Române"; Ordinul "Steaua Republicii Socialiste România"; Ordinul "Tudor Vladimirescu".

● Conţinutul dosarului: Dosarul de cadre al fostului premier Manea Mănescu este nu doar unul dintre cele mai voluminoase (conţine 258 de file), dar cu siguranţă se numără printre cele mai complexe. Manea Mănescu activase în mişcarea comunistă ilegală şi devenise membru de partid în 1938. Ca toţi ilegaliştii, trecutul său a fost sucit şi răsucit pe toate feţele cu mai multe prilejuri. Sau "verificat", după cum suna jargonul de partid. Prima şi cea mai complexă inves­ti­ga­ţie a început în 1947.

Manea Mănescu fu­sese arestat în decembrie 1943 şi ju­decat în procesul Uniu­nii Patrioţilor. Comportarea în tim-p­­ul anchetei şi la judecată a înnegrit multe file ataşate ul­terior dosarului de cadre. Cu­nos­cu­ţii din pe­rioada studiilor, colegii de serviciu, membri de partid din ilega­l­­itate au dat declaraţii despre el. Mă­nes­cu în­suşi şi-a scris în mai multe rân­duri po­ves­tea vieţii. Comisia de ve­ri­ficări a so­licitat Moscovei să trimită în ţară co­pii de pe documente luate după răz­boi şi care se refereau la acti­vi­­tatea lui Mănescu din timpul dictaturii mi­li­ta­re a mareşalului Antonescu.

La finele de­ceniului cinci, partidul începuse vâ­nătoarea de vrăjitoare "tră­dătoare". Din start, majoritatea co­vârşitoare a "ile­galiştilor" treceau drept suspecţi de colaborare cu au­to­ri­tăţile "bur­ghe­ze". Lui Manea Mă­nes­cu i s-a reproşat că, în urma bă­tă­i­lor suferite în an­che­tă, a recunoscut că instigase pe studenţi la grevă şi că a dus bani şi alimente fratelui său aflat la închisoare. A părut suspectă şi achi­ta­rea sa în procesul Uniunii Pa­trio­ţi­lor - posibil semn al pactizării cu "duş­ma­nul de clasă". Lămurirea ac­ti­vi­tăţii sale din timpul războiului reprezintă astfel cea mai consistentă parte a dosarului.

A interesat şi biografia soţiei, Maria Mănescu, medic pediatru, precum şi familia acesteia. Element "progresist" în vremea studenţiei ieşene dintre cele două războaie, cu un doctorat în medicină început la Moscova şi activi­tate profesională deosebită, soţia nu i-a făcut lui Manea Mănescu proble­me în carieră.

● Date biografice: Manea Mănescu s-a născut la 9 august 1916, în timpul primului război mondial, pe când părinţii săi, Constantin şi Păuna Mănescu, se aflau refugiaţi la Brăila. De loc era din zona Prahovei, unde familia s-a şi întors după război. Ori­ginea socială - muncitorească - îl recomanda pentru o carieră în partid. Tatăl său, cunoscut în Ploieşti ca "nea Costică", de meserie cazangiu şi de naţionalitate română, simpatiza cu socialiştii, fapt pentru care a şi fost arestat în mai multe rânduri. Ca avere, familia Mănescu poseda o casă cu două camere la Ploieşti şi cinci fii. Manea era al doilea născut.

A lucrat pentru a se întreţine, atât în timpul liceului, cât şi pe durata studii­lor superioare. La Ministerul Sănătăţii, la Eforia Spitalelor Civile, la Ministerul Muncii. Toate în Guvernul de militari condus de mareşalul Antonescu. În timpul războiului s-a mai angajat şi ca profesor. După o scurtă carieră de activist, din ianuarie 1945 până în 1948 a lucrat ca profesor la Ploieşti. În aprilie, Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoştea din vremea când fu­sese coleg de închisoare cu un frate de-al lui, l-a chemat la Comitetul Central şi i-a comunicat că a primit ca sarcină să lucreze la Comisia de Stat a Planificării. Încadrat prim-referent, a urcat treptele carierei până la consilier de planificare. La început nu i-a plăcut, scria într-o autocritică, dar apoi şi-a "văzut de treabă". În 1951 a fost mutat director al Direcţiei Centrale de Statistică de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

● Studii: Între 1928 şi 1935, Manea Mă­nescu a urmat cursurile Liceului Co­mer­cial din Ploieşti. Lipsit de mijloace fi­nanciare, s-a angajat ca funcţionar la Rafinăria "Dacia Ro­mâ­nă", astfel că ultimul an l-a urmat în particular. În 1936 a fost admis ca student bursier la Academia Comercială din Bucureşti. A reuşit să termine pri­mul în fiecare an de facultate. Tot cu cea mai mare medie a promovat în 1940 şi exa­me­nul de licenţă, obţinând diploma în ştiinţe economice, financiare şi so­cia­le cu calificativul "Albă cu elogii". În acelaşi an a fost admis la doc­torat.

Parcur­sul vieţii l-a împiedicat să se mai dedice cu aceeaşi asi­duita­te şi studiilor doctorale, fina­lizate mai târziu. Din noiembrie 1941 până în martie 1943 a urmat cursurile seminarului pedagogic din Bucureşti. Ma­nea Mănescu este unul dintre puţinii lideri ai partidului care aveau o me­se­rie clară, în afara celei de activist crescut în şcolile de partid. Încă şi mai rar, a început studii superioare înainte de război, şi chiar le-a ur­mat sistematic, fără amânări, întreruperi şi renunţări.

Conform proprii­lor declaraţii, i-a plă­cut să studieze şi a considerat profesoratul adevărata sa vocaţie şi activi­tatea unde se simţea cel mai bine. Din 1948 a fost admis ca asistent la Academia Comercială din Bu­cu­reşti şi a ţinut lecţii de seminar la cursul de eco­nomie politică, titularul cursului fiind Barbu Zaharescu. A primit ore la Institutul de Ştiinţe Eco­nomice şi Pla­nificare din Bu­cu­reşti. A mai fost şi şeful catedrei de Cons­trucţie Econo­mi­că la Şcoala Su­pe­rioară de Partid "Şte­fan Gheor­ghiu".

● Moment-cheie în ascensiunea politică: Manea Mănescu îşi datorează cariera la vârful politicii lui Nicolae Ceauşescu, care l-a promovat după congresul al IX-lea, din 1965. Ascensiunea începuse din vremea lui Gheorghiu-Dej. Prima dovadă a încre­derii sub noua stăpânire s-a produs în 1965, când l-a înlocuit pe "veteranul" Leonte Răutu în fruntea Secţiei de Ştiinţă şi Artă. Era un semn că Ceauşescu avea de gând să facă ceva schimbări. Este posibil să-l fi cunoscut pe noul şef al partidului, mai mic cu doi ani decât Mănescu, din perioada cât mergea să-şi viziteze fratele în închisoarea de la Caransebeş.

Cu certitudine Ceauşescu l-a cunoscut mult mai bine pe fratele lui, Racovschi, cu care a împărţit ani de detenţie la Doftana, Caransebeş şi Târgu-Jiu. În 1965, pentru puţină vreme, Manea Mănescu a ocupat un loc în Secretariatul Comitetului Central. Împreună cu Paul Niculescu-Mizil, scria Dumitru Popescu în memoriile sale, "erau cele două capete ale pârghiei prin care Ceauşescu îi marginaliza pe veterani."

Avea să revină în această funcţie după patru ani, în 1969. Tot atunci ocupase şi un loc în Comitetul Executiv, păstrat, cu o întrerupere de cinci ani, până la 22 decembrie 1989.
● Cariera politică: Primele contacte cu politica le da­torează fratele său mai mare, Racovschi Mă­nes­cu, strungar în fier la Ploieşti. Acesta îl punea să de­seneze seceri şi ciocane pe ziduri şi pe trotuare, să ducă manifeste în liceu şi să recruteze adepţi pentru mişcare din rândurile colegilor de la interna­tul liceului. În 1938, pe când era student, i s-a comu­ni­cat că a fost primit în partid. Miron Constantinescu şi Andrei Popovici i-au comunicat că e membru.

În timpul războiului a activat "pe linie de studenţi": a incitat la greve, strecura la seminarii teze şi teorii marxist-leniniste, mergea la fratele lui închis pe mo­tive politice cu bani şi alimente. A ajutat de­ţi­nuţii prinşi sub zidurile Doftanei, n-a uitat să men­ţioneze în autobiografie. Şi a căutat să recruteze noi membri din rândurile studenţilor. Cu nu prea mare succes, după cum singur avea să recunoască. Imediat după război a avut ca sarcină să iniţieze muncitorii, funcţionarii, profesorii şi elevii într-ale ideologiei comuniste. A ţinut lecţii în şcoli, fabrici, la garnizoana Ploieşti, în instituţii publice.

În urma verificărilor, comportarea sa din perioada războiului a fost găsită ca necorespunzătoare, astfel că nu i s-au recunoscut anii de ilegalitate. Oficial, s-a considerat că Manea Mănescu a devenit membru de partid la 23 august 1944.
În perioada cât s-a aflat la Comisia de Stat a Planificării a neglijat activitatea politică şi s-a dedicat cu precădere profesiei, scria în autocritică.

În 1954 a fost trimis la Moscova, ca locţiitor al reprezentantului României în CAER. După anul petrecut în capitala URSS, întors în ţară, a fost numit în fruntea Ministerului de Finanţe. După doi ani, în 1957, a ajuns prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Probleme de Muncă şi Salarii. În 1960 a fost ales în Comitetul Central.

În martie 1974, premierul Ion Gheorghe Maurer a fost pensionat "la cerere". Cu preocupări "bur­ghe­ze", la loc de frunte aflându-se vânătoarea şi re­flec­ţii­le asupra mersului omenirii, Maurer lăsase de mult "grelele sarcini" ale guvernării pe seama ad­junctului Ilie Verdeţ. Silviu Curticeanu, şeful Cance­lariei CC, scrie în memoriile sale că în 1974 nu Mă­nescu a câştigat, ci Ilie Verdeţ a pierdut fotoliul de pre­mier. Acesta din urmă, este de părere Curti­ceanu, era mult mai îndreptăţit să îl ocupe. Îl recomandau originea muncitorească şi bunele rezultate obţinute în anii cât condusese de facto guvernul. "Primul-ministru, scrie Curticeanu, mai trebuia să îndeplinească şi o calitate esenţială: să nu constituie, în nici un fel, un pericol pentru «scaunul do­mnesc». (...) Când, mai târziu, în primăvara lui 1979, Ilie Verdeţ a fost numit prim-ministru, el nu mai reprezenta, practic, un pericol real, deoarece au­reolat şi cu funcţia de Preşedinte al Republicii, Ceauşescu devenise un conducător absolut şi atotputernic."

În noiembrie 1979, Manea Mănescu n-a mai fost ales în Comitetul Central. A revenit în 1982, iar doi ani mai târziu şi în CPEx. În 1983 a primit funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Gos­po­dă­rirea Unitară a Fondului Funciar.

● Critica şi autocritica: "În muncă sunt câteodată nervos şi cam repezit şi chiar reped pe unii tovarăşi. Îmi dau seama numai după ce fac şi caut să mă îndrept, dar sângele este cam iute", se autocaracte­riza Mănescu. "În anumite perioade mă retrăgeam în bibliotecă şi stăteam să citesc zile întregi şi uitam de activitatea practică revoluţionară." Cât s-a aflat la închisoare, şi-a ironizat un tovarăş pentru că făcea greşeli de gramatică... Arogant, cu orgolii mic-burgheze, primeşte greu critica - au spus despre el diverşi tovarăşi. Nu prea bine l-a văzut Miron Constantinescu, cu o probabilă invidie de aspirant la statutul de "intelectual al partidului": "Era un element relativ inteligent, cu o relativă cultură economică şi cu destul de mult oportunism. În momentele grele în perioada dictaturilor a dat de mult timp bir cu fugiţii".

● Pete la dosar: Cea mai mare problemă - purtarea la ancheta din 1943. A atârnat greu în cariera lui Manea Mănescu, dar nu atât cât la alţii. În acei ani, s-au făcut ani grei de închisoare şi pentru mai puţin. Consecinţa - nerecunoaşterea stagiului din ilegalitate şi funcţii mărunte în partid. Păcatele tinereţii l-au urmărit chiar şi în 1960: Secţia de cadre aviza negativ propunerea de avansare într-o funcţie superioară - probabil cea de membru în CC. Recomandare de care nu s-a mai ţinut seama până la urmă. Un frate de-al lui, botezat de părintele lor "Lenin", a fost exclus din partid pentru că în timpul războiului căzuse prizonier la nemţi în Munţii Tatra. Un prizonier cu numele de "Lenin" trebuie să fi făcut senzaţie printre ofiţerii şi soldaţii armatei lui Hitler. Resimţise şi Lenin, alintat de familie "Leancu", neajunsurile exoticului său nume. Şi în timpul războiului făcuse cerere să şi-l schimbe. Aprobată, se vede treaba. În anii '50, fratele său Manea îl scrie în autobiografii cu numele nou, mai românescul "Gheorghe".

● Probleme personale: În 1964 Manea Mănescu a fost operat pe coloana vertebrală, în zona lombo-sacrală. Problemele medicale au revenit de mai multe ori, antrenând tulburări de tranzit urinar şi intestinal. A fost internat de mai multe ori la Spitalul Elias. Mai suferea de nevroză stenică, rinofa­gită cronică, colită cronică, ulcer.

● Amintiri şi memorii: Manea Mănescu îi "da­to­rea­ză" scriitorului Titus Popovici imaginea servului per­fect, împingând obedienţa până la limita dez­gus­tătorului.  În romanul cu pretenţii memoria­lis­tice "Discipina dezordinii", imaginaţia de literat a membrului în Comitetul Central Titus Popovici a pro­dus colegilor săi de "comitet" portrete carica­tu­rale, dacă nu de-a dreptul groteşti.

Interesante şi amu­zante amănunte despre familia lui Manea Mă­nescu datorăm scrierii "Ceauşescu. Anii nu­mă­ră­torii inverse", a sociologului Pavel Câmpeanu, coleg de închisoare cu Racovschi, fratele mai mare al lui Ma­nea. Ilegalistul maghiar Egon Balaş i-a fost coleg lui Mănescu la Institutul de Ştiinţe Economi­ce şi Planificare din Bucureşti. Nu a rămas cu o bună amintire de pe urma colaborării. În volumul me­morialistic "Voinţa de libertate", Balaş a consemnat că Manea Mănescu i-a cerut imperativ să pice la examen pe cel mai bun student, fiu de moşier, sin­gu­rul apreciat de memorialist cu nota maximă. Re­fu­zul de a schimba nota pe criterii "de clasă" i-a atras veşnica ranchiună a viitorului premier.

Cel mai îngăduitor cu memoria lui Manea Mănescu se do­vedeşte a fi Dumitru Popescu. În volumul al IV-lea din seria "Cronos, autode­vo­rându-se...", Du­mitru Popescu îl descrie ca "dezinvolt, manie­rat, cu o notă elegantă a discursului", "in­telectual promovat în poziţii înalte, fără privilegiul originar al proletaria­tului de sânge", şi-a făcut datoria, atât cât i s-a permis. A suferit toată viaţa de "complexul to­le­ratului", motiv pentru care nu a apelat suficient la "ascendentul competenţei ştiinţifice" pentru a amenda public erorile din economia şi poli­tica anilor '80.

● Domiciliul în 1989: B-dul Primăverii nr. 13.