"Noua revoluţie agrară" trăită în cabina tractorului

Criza "epocii de aur" era resimţită în 1989 la toate nivelurile societăţii româneşti. În lumea satului, colectivizarea din anii ’50 trebuia însoţită de investiţii masive în tehnologie. Aceasta ar fi permis creşterea productivităţii şi utilizarea excedentului de forţă de muncă în industrie.

Ideea nu era în teorie rea, dar criza anilor '80 a avut ca rezultat diminua­rea investiţiilor în tehnologie. Prin urmare, la sfârşitul perioadei, agricultura se confrunta atât cu uzura şi lipsa utilajelor agricole, cât şi cu insuficienţa forţei de muncă. O serie de interviuri realizate cu foşti meca­nizatori şi cooperatori din judeţul Brăila demonstrează că probleme generale ale regimului erau resim­ţite acut în cotidianul satelor.


TRACTORIST LA 17 ANI
Mircea Vioreanu din comuna Bordei Verde a fost tractorist de la vârsta de 17 ani: "Pe atunci fugea lumea de meseria asta. Nu erau tractoare ca astea de acum. N-aveai cabină pe ele, n-aveai nimic! Te apuca o ploaie cu ele pe câmp...

Am apucat de alea, am apucat şi pe şenilă, KD-uri! Am terminat şapte clase primăvara şi toamna m-am dus la şcoala de tractoare de la Viziru. La 17 ani am scăpat de şcoală şi am luat un tractor în pri­mire. De atunci am muncit numai pe tractor şi pe combine".

În 1964, când, la capătul a trei ani de şcoală profesională, s-a văzut cu brevetul de tractorist în buzunar, era unul dintre membrii unei elite profesionale locale. Îşi aminteşte cu mândrie că a apărut chiar în ziarul local: "Semănam o solă de 104 ha şi aveam opt oameni pe semănătoare. Făceau cu schimbul: patru o brazdă, patru o brazdă, dar eu tot singur eram! Şi vine o maşină. Când se dau jos îmi zic: «îs vre unii de la judeţ!»Şi au venit şi s-au recomandat, unul ziaristul nu ştiu cum, altul nu mai ştiu care... cred că erau cu agricultura. «Merg semănătorile?» «Da, merg!» «Ia să vedem!» Am băgat în brazdă, au pus oamenii sămânţa, pac, mă fotografia! Şi din faţă şi din spate! La câteva zile, la ziar! îmi luase numele, fotografie, tot! Ei, mă mai încuraja cu ceva, mai ales că eram şi flăcău pe atunci!".

În 1989 era unul dintre cei trei angajaţi cu şcoala profesională ai SMT-ului din Ianca. Din cauza lipsei de forţă de muncă în agricultură, majoritatea colegilor săi aveau doar o pregătire sumară de şase luni: "Mai târziu, hai să scadă suprafaţa pe tractor că se înmulţeau tractoarele, dar nu aveau oameni. Acum îi lua de la CAP, făcea şase luni cursuri cu ei şi gata, le dădea tractor în primire sau chiar combină, dacă era bun meseriaş, adică să priceapă de la ăla de alăturea ceva! Aşa s-au înmulţit tractoriştii!".
NU ŞTIU DEOSEBI VACA DE TAUR, ZISESE CEAUŞESCU
Lipsa tehnicienilor bine pregătiţi era o realitate acceptată la nivel naţional încă de la începutul anilor '80. Ea devenea cu atât mai acută în condiţiile în care tehnologizarea agriculturii necesita o forţă de muncă din ce în ce mai bine pregătită. Creşterea numărului de studenţi la instituţiile de profil nu a avut efectele scontate pentru că mulţi dintre noi "specialişti" refuzau cu încăpăţânare să se mute la ţară preferând posturi de birou la oraş. Problema devenise atât de acută încât chiar Nicolae Ceauşescu exclamase în 1981: "Să terminăm cu practica actuală când în învăţământul agricol intră foarte mulţi care n-au văzut o dată ce este satul, nu ştiu să deosebească porumbul de grâu şi vaca de taur, dar nici nu-şi propun să cunoască agricultura, dorind să aibă o diplomă, sperând că astfel îşi vor găsi un post undeva într-un birou la diferite unităţi agricole sau neagricole din Bucureşti sau din alte centre orăşeneşti!?

Problema cadrelor era însoţită spre sfârşitul anilor '80 şi de o uzură accentuată a tehnologiei existente. Aceasta se datora atât crizei economice resimţite în întreaga ţară, cât şi lipsei de pregătire a tehnicienilor care nu ştiau să folosească eficient utiliajele. În plus, o dată cu criza regimului, devenea din ce în ce mai grea chiar repararea utilajelor deja existente. "La început, povesteşte V.M. dădeam gata o solă de 105 ha în două zile! Aveam un tractor nou, de nu mă dădeam jos de pe el de când se lumina, până seara." În ultimii ani ai regimului "lucram pe combină şi aveam de recoltat tocătură de porumb pentru animalele CAP-ului. Şi n-aveau tractoare să-mi dea noaptea. Ziua îmi dădea de alea, fără lumină, cu farurile defecte, dar noaptea alea nu puteau să meargă după mine să le dau tocătura. «Păi, ce-i fac, o dau jos?» «Dă-o jos!» «Şi dacă vine cineva şi mă vede că o dau jos?» «Ei vine noaptea, acum! Nu vine!» Şi o dădeam jos."
SUB PRESIUNEA PLANULUI
Presiunea planului care trebuia îndeplinit în ciuda "detaliilor nesemnificative" ca lipsa transportului pentru combine amplifica şi mai mult dificultatea muncii. Datorită dependenţei de climă, agricultura necesită perioade de muncă intensă mai ales în perioada deosebit de sensibilă a recoltatului. Prelungirea muncii până la orele 11:00-12:00 noaptea nu era ceva neobişnuit, iar orele astfel lucrate nu se plăteau ca ore suplimentare. Plata se făcea în gene­ral la normă, dar în condiţiile în care utilajele nu funcţionau un tractorist nu îşi putea îndeplini norma, fiind plătit mai puţin, chiar dacă nu era vinovat de situaţie.

Aceste împrejurări afectau chiar şi relaţiile dintre diversele unităţi economice socialiste. Majoritatea utilajelor agricole erau grupate în Staţiunile de Maşini şi Tractoare (SMT), care lucrau cu Cooperativele Agricole de Producţie (CAP) pe bază de contracte de prestări de servicii. Totuşi relaţia dintre cele două nu era tocmai roză în 1989: în vreme ce agronomii din CAP-uri doreau lucrări agricole de calitate, tractoriştii de la SMT-uri încercau să-şi menajeze maşinile deja uzate prestând munci inferioare calitativ. Discuţii despre aceasta aveau loc chiar între angajaţii SMT-urilor, din care unii încă mai credeau în necesitatea de a face o muncă de calitate, în vreme ce alţii înţeleseseră deja modul real în care sistemul funcţiona. "Lucram cu ei pe brazdă, vedeam ce muncă făceau. Le reglam maşinile ca lumea, dar el nu, că i-a spus lui cineva că aşa trage tractorul greu. «Măi, nu tragi tu, trage tractoru´! Se fărâmă, ţi-l face SMT-ul, nu plăteşti tu banul! Da' fă treaba ca lumea, că noi de asta suntem plătiţi»", îşi aminteşte interlocutorul meu.

Urmarea era o amplificare a controalelor pe teren, şi ele făcute "după plan". Pentru că, bineînţeles, chiar şi conducerea CAP-urilor şi SMT-urilor ştia despre situaţia reală. În timpul campaniei de recoltat de exemplu, ultimul control avea loc la ora 10:00 noaptea. Oamenii erau ameninţaţi că va mai urma încă unul, la 12:00, şi să nu îndrăznească să plece de pe câmp! Bineînţeles, nimeni nu lua în serios "controlul de miezul nopţii".

În ciuda legislaţiei draconice, sau poate tocmai din cauza acesteia, de cele mai multe ori chiar conducerea CAP-urilor sau SMT-urilor acoperea cazurile de neglijenţă. Cunoscând situaţia reală, mulţi dintre inginerii agronomi preferau să evite trimiterea angajaţilor în faţa completelor de judecată care îi puteau condamna la ani grei de închisoare. În loc de aceasta se prefera fie falsificarea rapoartelor fie, în cazuri extreme de neglijenţă sau insubordonare, înjurăturile sau loviturile. În fapt astfel de acţiuni erau conside­rate de toată lumea mai umane decât trimiterea unui om la închisoare: "Dacă îl bag la puşcărie îi las familia şi copiii pe drumuri, pe când dacă dau cu el de pământ îi trece repede!", îmi relata, sub protecţia anonimatului, un fost angajat din conducerea CAP-ului.