x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Reflexe şi reptile staliniste la Uniunea Scriitorilor

0
Autor: Mircea Iorgulescu 23 Sep 2009 - 00:00
 Reflexe şi reptile staliniste la Uniunea Scriitorilor Arhivele Naţionale/


Au salvat oare evenimentele din de­cembrie 1989 Uniunea Scriitorilor de la o dispariţie programată? Zvo­nu­ri­le despre dorinţa şi planurile lui Ni­colae Ceauşescu de a o desfiinţa circulau de multă vreme, uneori mai leneş, alteori mai frenetic, nu se ştia în funcţie de ce. Argumentele rămâ­neau însă acelaşi.

După "cazul Goma" din 1977, Ceauşescu ar fi fost tot mai "supărat" pe Uniune, deve­nită un spaţiu de agitaţii şi de turbulenţe politice, de nu chiar o pepinieră de disidenţi, fie ei oricât de puţini, unul pe cincinal. I-ar fi surâs de aceea propunerea făcută de un grup de scriitori prin '80, după care Uniunea ar fi trebuit desfiinţată în forma existentă şi reînfiinţată sub titulatura "Uniunea Scriitorilor Comunişti din România", desigur cu epu­ră­rile ine­vitabile.

Nu i-ar fi dat însă curs, fiindcă ar fi însemnat să accepte că în Ro­mânia există scriitori necomunişti (în sensul "concepţiei", nu în cel bi­ro­cra­tic, al posedării unui carnet de mem­bru) sau chiar anticomunişti. El, care nu mai accepta nici existenţa lim­bilor diferitelor mino­rităţi, spu­nând că în România se vorbeşte o singură limbă, limba muncii şi a socia­lis­mu­lui...! Atrăgă­tor, dar imposibil de creat o Uniune a scriitorilor comu­nişti.

Ar fi preferat de aceea tactica asfi­xierii. Semn de adâncă dizgraţie, la conferinţa scriitorilor din 1981 nu a mai venit, ca de obicei, la deschidere, deşi alaiul de "oameni ai muncii" care să-l aplaude la sosire fusese totuşi adus lângă sala unde se ţinea adunarea. S-a răzgândit în ultimul moment şi a plecat într-o vizită de lucru prin judeţe, trimiţându-l pe premierul marionetă Constantin Dăscălescu să citească un "mesaj prezidenţial". Următoarea conferinţă trebuia să aibă loc peste patru ani, în 1985. Nu s-a ţinut. Nici după opt ani, în 1989, nu s-a ţinut conferinţa statutară.

Primirile de noi membri în Uniune, care în două decenii aproape îşi triplase efectivele (de la 600-700 de membri în 1968 la circa 1.800 în 1989), fuseseră mai întâi drastic restrânse, apoi, de prin 1986-1987, blocate. Tot de-atunci n-au mai fost acordate nici premiile anuale ale Uniunii, asta după ce în decembrie 1986, decernate după o lungă întârziere şi oarecum pe furiş, cândva între Crăciun şi Anul Nou, premiile pe 1984 fuseseră cenzurate prin eliminarea de pe listă a volumului de eseuri "Pe contur" de Norman Manea. Şedinţele de Consiliu, care ar fi trebuit să fie, după statut, trimestriale, fu­se­se­ră suspendate. Cele de Birou, după statut lunare, aşijderea.

Această cloroformizare ar fi urmat, se spunea, să pregătească terenul pentru o colectivizare a Uniunilor, prin constituirea unei organizaţii unice, din care să facă parte şi scriitorii, şi plasticienii, şi muzicienii etc, o coo­perativă ce ar fi fost un fel de secţiune a "Cântării României".  

Nu se ştia de unde veneau aceste zvonuri, nici dacă se urmărea ceva prin eventuala lor deliberată lansare. Sigur este însă că perspectivele păreau atât de întunecate, încât  blocajul existent devenea preferabil, întrucât conserva, fie şi sub formă de jalnice resturi, ceva din privilegiile şi din relativa autonomie de altădată.

Creată în 1949 după modelul celei sovietice, înfiinţate de Stalin în 1934, deşi ulterior avea să se pretindă cosmetic şi ipocrit că s-ar fi continuat, în alte forme, vechea Societate a Scriitorilor Români, Uniunea bucureşteană avea să fie, până la începutul anilor '60 ai secolului trecut, doar o copie fidelă a celei moscovite. Până în 1962, când s-a revenit la titulatura de "preşedinte", cel care o conducea s-a şi numit  de altfel, exact ca la Uniunea Scriitorilor sovietici, "prim-secretar".

Chiar dacă nu atingeau cotele gigantice la care ajungeau în Uniunea Sovietică, veniturile scriitorilor oficiali din România erau totuşi sfidătoare în raport cu precaritatea generală a populaţiei. Celor care scriau "realist socialist" şi erau agreaţi de regim li se asigurau condiţii şi privilegii exorbitante, de la enorme drepturi de autor şi locuinţe de la stat în cartierele de lux până la premii, titluri şi locuri în Academie. La începutul anului 1949, cu trei luni înainte de înfiinţarea Uniunii Scriitorilor, o "plenară" a CC al PMR adoptase o "hotă­râre"  despre "stimularea acti­vităţii ştiinţifice, literare şi artistice" prin care, între altele, era creat "Fondul li­terar al scriitorilor din RPR".

Hotărârea fusese adoptată pe baza unui raport ţinut de Ana Pauker. Ge­nerozitatea financiară a regimului avea, ca şi în Uniunea Sovietică, un preţ - "stimularea" privea exclusiv "activităţile" puse în serviciul "operei de construire a socialismului". Prin analogie cu expresia "oameni ai muncii" se născuse de altfel formula de "oameni ai scrisului", iar unul dintre barzii bine răsplătiţi ai "realismului socialist", Eugen Jebeleanu, prevestea chiar că "întreceri socialiste vor începe şi în literatură" şi îşi lua un angajament de veritabil stahanovist literar - "voi căuta să-mi depăşesc planul şi să mă depăşesc". Acelaşi care se orientase bine şi timpuriu, el cerând încă din septembrie 1944 ca poetul să abandoneze "turnul de fildeş" şi să devină "inginer al sufle­telor", ceea ce arată o anumită precoce familiarizare cu stalinismul, declara în 1949 că dorinţa lui cea mai aprinsă e să poată face din scrisul său "o hrană din ce în ce mai substanţială pentru toţi oamenii muncii".

După mai mult de un deceniu şi jumătate, timp în care în Uniunea Sovietică un neverosimil "dezgheţ" se produsese după moartea lui Stalin, eveniment care, după scriitorul sovietic Vasili Grossman, "a zguduit întregul edificiu al planificării", fiindcă "Stalin a murit fără să se fi prevăzut în nici un plan de stat, fără instrucţiuni de la organele conducă­toare şi fără un ordin personal de la tovarăşul Stalin", regimul de la Bucureşti începe să-şi modifice pe tăcute atitudinea faţă de viaţa cultu­rală, în sensul unei relative libera­lizări.

De la extinderea domeniului traducerilor la îmbogăţirea repertoriilor teatrale şi cinematografice, de la reintroducerea în circuitul public a numelor şi operelor unor scriitori a căror lectură echivalase cu doar câţiva ani înainte cu un delict şi până la abandonarea fără explicaţii a până atunci sacrosanctei expresii "realism socialist", dispărută peste noapte, ca şi cum nu ar fi existat vreodată, de la înfiinţarea în serie a numeroase reviste culturale şi până la masiva publicare a unor scriitori până atunci fie interzişi, fie aflaţi în puşcăriile politice, un suflu nou era pretutindeni şi lesne perceptibil.

Făcea parte schimbarea politicii culturale din mişcarea generală de autonomizare politică a României, printr-o controlată detaşare de Moscova? Era doar o formă vicleană şi înşelătoare de câştigare a simpatiei şi sprijinului intelectualilor? Greu de dat un răspuns cert. Nu există, deocamdată, nici o analiză istorică se­rioasă despre implicaţiile literare şi artistice ale acestui "nou curs", cum a fost denumit fenomenul de Vlad Georgescu, singurul care l-a studiat parţial, fără tendinţe partizane şi accente pamfletare, într-o lucrare din 1977 (Politică şi istorie) apărută în exil.

Fapt este însă că "noul curs" a însemnat pentru conducerea PCR, mai ales după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în primăvara 1965, o mare şi cronică bătaie de cap. Şi nu e greu de înţeles de ce - regimul trebuia să caute, să găsească şi să menţină un anumit echilibru între liberalizare şi control ideologic, între autonomia intelectuală şi disciplina de partid, între specificul artei şi obsesia că totul nu e decât propagandă. Antagonisme ireductibile, antagonisme ireconciliabile, evoluţia lor fiind, foarte probabil, esenţială pentru viaţa literară şi culturală românească de după 1963-'64 şi până în decembrie 1989.

Intuiţia existenţei lor a avut-o, şi încă în epocă, nu ulterior, din perspectivă istorică, un jurnalist francez, Bernard Margueritte. Sub semnătura lui şi cu titlul "Conferinţa scriitorilor a căutat un echilibru între controlul de partid şi libertate", ziarul  francez Le Monde publica la 26 mai 1972 o lungă corespondenţă de la Bucureşti, în care se consemna că surprizele nu au lipsit de la Congresul literaţilor români, ţinut între 22 şi 24 mai şi încheiat cu o cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu. Se relata astfel în coti­dianul parizian că mai mulţi scriitori membri ai CC au căzut la votul secret pentru noul Consiliu al Uniunii, fiind menţionate numele lui Ion Brad, Dodu Bălan, Mihnea Gheorghiu şi Aurel Baranga.

Despre Dodu Bălan se nota că e "ministru al Culturii", iar despre Mihnea Gheorghiu că "îl atacase recent pe Adrian Păunescu, un tânăr scriitor şi jurnalist deosebit de dinamic şi deschis".

Un alt membru al CC, Eugen Barbu, intrase în noul Consiliu cu greu, printre ultimii pe listă, se adăuga în articolul din Le Monde. Unde se consemna şi că s-au făcut auzite "numeroase voci critice". De exemplu, "fostul stalinist Dan Deşliu", care, scria Le Monde, a evocat ruşinea pe care o resimţea că a făcut ce a făcut şi şi-a afirmat voinţa de a nu mai vedea revenită o perioadă de dogmatism. Acelaşi Dan Deşliu criticase amestecul partidului în literatură şi afirmase că, "în profesiunea de scrii­tor, partidul suntem noi". În fine, "alţi scriitori, ca Leonid Dimov, Cezar Ivanescu şi Ion Negoiţescu au denun­ţat vehement rolul cenzurii", se mai putea citi în ziarul francez, după care autorităţile de la Bucureşti se stră­duiau în acel moment să "concilieze întărirea rolului partidului în Uniunea Scriitorilor cu salvarea auto­nomiei acestei asociaţii".

Ceea ce foarte probabil nu ştiau nici jurnalistul de la Le Monde şi nici majoritatea scriitorilor români este că înainte cu aproape patru ani, în toamna lui 1968, când se ţinuse precedenta conferinţă, puţin lipsise ca din statutul Uniunii să dispară articolul despre rolul conducător al partidului.
Citeşte mai multe despre:   special,   uniunea scriitorilor

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de