Despre condiţia autorului în timpul regimului comunist şi limitele libertăţii de creaţie s-a vorbit mult după 1990. Scriitorii au povestit, critica literară a teoretizat, analizat, chestiunea cenzurii s-a întors pe toate feţele.
Precum oamenii înşişi, cărţile au suferit de "boli" mai uşoare şi, în puţine cazuri, de maladii mortale, traduse în epocă prin interdicţia de a apărea sau prin retragerea de pe piaţă. Cercetătorii fenomenului cenzurii au identificat mai multe etape: precenzura – totalitatea presiunilor făcute asupra autorului în faza de elaborare a operei, cenzura propriu-zisă făcută de oficialităţi şi postcenzura – măsuri luate după apariţia pe piaţă a volumului. În fiecare dintre aceste etape, intervenţiile din partea autorităţilor variau în diferite grade, de la eliminarea unor pasaje până la suprimarea unor capitole întregi, articole de critică nefavorabile până la retragerea cărţii de la vânzare. În rândurile ce urmează, vă prezentăm câteva exemple de volume retrase de pe piaţă după apariţie, observate de Ioan Vlas, în cele şase decenii cât a trăit printre cărţi şi autorii lor la Cluj, şi descrise în lucrarea "Amintirile unui librar".
De-a lungul celor 60 de ani petrecuţi în librărie, am avut şi cazuri ciudate de difuzare a unor cărţi, fie în sensul retragerii lor urgente din circuit, fie al difuzării "dirijate" în cazul altora. Am să dau câteva exemple, în ordine strict cronologică a acestora. (...)
Un caz foarte interesant l-a reprezentat Ana Blandiana. În revista Amfiteatru, an XVIII, nr. 12 (228), decembrie 1982, p. 10, sub genericul "Antologica", i s-a publicat un grupaj de poeme. Aceste poeme au devenit imediat "samizdat" (un cuvânt rusesc, de largă circulaţie în Occident, neînregistrat în dicţionarele noastre antedecembriste, desemnând un ansamblu de mijloace utilizate în URSS şi în ţările blocului răsăritean pentru difuzarea clandestină a operelor interzise de cenzură). Cred că am intrat în posesia unei dactilograme cu aceste poeme (alt mijloc de multiplicare nu exista, xeroxul apărând mai târziu, având un regim special, tocmai de teama multiplicării unor materiale care puteau fi subversive la adresa regimului) graţie, poate, lui Sandu Pescaru, soţul Letiţiei Pescaru, angajata mea la Librăria Universităţii, care era ofiţer de Securitate (spun era, fiindcă, din păcate, el a murit la o vârstă tânără). Primul poem, "Cruciada copiilor", era o aluzie clară la decretul ceauşist de interzicere a avortului. (...). În sfârşit, cel mai virulent şi mai transparent poem pare a fi fost al patrulea, intitulat "Eu cred": "Eu cred că suntem un popor vegetal,/De unde altfel liniştea/În care aşteptăm desfrunzirea?/De unde curajul/De a ne lăsa pe toboganul somnului/Până aproape de moarte/Cu siguranţa/Că vom mai fi în stare să ne mai naştem/Din nou?/Eu cred că suntem un popor vegetal/Cine a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?". ca o ironie a sorţii, e de menţionat faptul că aceste poeme au apărut în luna decembrie, lună în care, peste şapte ani, poporul român va arăta că nu e, totuşi, un popor vegetal! După aceste poeme, Anei Blandiana i s-a suspendat tableta săptămânală din România literară, i s-a retras chiar dreptul de publicare, pentru o perioadă de trei luni, iar redactorul-şef, Stelian Moţiu, şi adjunctul său, Dumitru Constantin, au fost schimbaţi de la conducerea revistei Amfiteatru. În toate redacţiile a fost trimisă o circulară în care se atrăgea atenţia că numele Blandianei nu mai poate fi amintit nici măcar în articolele de critică! Suspendarea dreptului de semnătură era un lucru extrem de grav, care nu se întâmpla nici în anii terorii staliniste, când dreptul la semnătură era retras doar celor care plecau definitiv din ţară (cf. Mircea Zaciu, Jurnal, 1996, p. 218-221). Autorităţile au revenit asupra interdicţiei impuse Anei Blandiana, datorită protestelor internaţionale, iar Ceauşescu ţinea încă la imaginea lui externă.
Un nou scandal legat de Ana Blandiana se va ivi în 1988, o dată cu apariţia unei cărţi "nevinovate" pentru copii, "Întâmplări de pe strada mea", cu ilustraţii de Doina Botez, apărută la Editura Ion Creangă, o editură profilată pe cărţi pentru copii. Am cumpărat această carte pentru Mihai şi Tudor, care aveau 6, respectiv 2 ani, aşa cum le cumpăram toate cărţile pentru copii.
Capitolul patru al acestei cărţi se intitulează "O vedetă de pe strada mea", al cărui personaj este motanul Arpagic. Spre deosebire de poeziile anterioare, care uzau de un limbaj criptic pentru a surprinde cruda realitate, acum Ana Blandiana recurge la mijloacele clasice ale fabulei, pentru a-l înfiera pe Ceauşescu. (...). Mesajul aluziv al acestor versuri a fost repede decriptat şi raportat la Ceauşescu, conducătorul căruia i se închinau poezii şi i se făceau portrete, ale cărui celebre "vizite de lucru" erau seară de seară transmise la televizor. Mai mult decât atât, cu prilejul acestor vizite, lumea era scoasă pe traseu şi obligată să ovaţioneze, să-i ofere lui Ceauşescu pâine cu sare şi flori. Tot dictatorului i se dădeau, de către oamenii disperaţi, scrisori în care solicitau rezolvarea unor probleme. Cum spuneam, aluziile erau prea evidente pentru a rămâne fără urmări. Şi acestea au venit imediat. Cartea a fost retrasă din circulaţie, iar autoarei i s-a interzis sine die dreptul de semnătură. Au fost şi acum proteste internaţionale, dar ele n-au mai folosit la nimic, fiindcă Ceauşescu nu mai avea ce pierde. Poetei i-au fost scoase cărţile din biblioteci, i-au fost oprite alte cărţi în curs de apariţie, au fost interzise şi cărţi în care poate era doar citată (cum a fost cazul cărţii lui Mircea Scarlat, "Istoria poeziei româneşti").
În mod paradoxal, totuşi, în anul 1989, deci chiar în anul Revoluţiei şi după incidentele din 1982 şi 1988, Anei Blandiana îi apare antologia "Poezii", în colecţia BPT, cu o prefaţă semnată de Eugen Simion (e adevărat, fără fotografia poetei pe coperta a IV-a, aşa cum era obiceiul colecţiei).
Citește pe Antena3.ro