Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Afacerea EdTech” încearcă să captureze și să monetizeze educația globală prin transformarea fiecărui copil de pe planetă dintr-un elev de școală într-un client al negustorilor moderni de tehnologie.
În 2000, guvernul lui Tony Blair a demarat în Marea Britanie „academizarea”: cea mai radicală reformă a școlilor britanice de la război încoace. Pentru criticii ei, academizarea însemna robotizarea copiilor. Chiar așa! Educația nu avea să mai fie învățare și descoperire fără sfârșit, ci testarea necontenită a elevilor. Mințile copiilor aveau să fie îngustate, nu deschise: aveau să scrie un „X” într-o căsuță, în loc să gândească în afara ei. Cine a fost creierul „academizării”? Principalul consilier în educație al lui Tony Blair era Michael Barber. Sub tutela acestuia, Blair și apoi Gordon Brown au demarat procesul de reconstrucție totală a școlilor din Marea Britanie. Programul a fost unul mamut. Peste noapte, clădiri victoriene și școli gimnaziale de stat au fost demolate, fiind înlocuite de noi academii luminoase, strălucitoare, necompartimentate, create în „parteneriat” cu mediul de afaceri: vopsite în culorile principale ale Lego, cu săli IT gigantice umplute cu computere donate de companii și cu o „recepție” centrală de care se ocupa o persoană care purta căști. Criticii academiilor le-au găsit lipsite de suflet și au văzut în ele o trădare a educației, o vânzare a școlilor către mediul de afaceri. Criticii criticilor au ieșit și ei la rampă: era rău dacă elevii se concentrau pe pregătirea vocațională? Ce era așa teribil în șansa acordată copiilor clasei muncitoare de a merge la universitate? La un deceniu de la apariția academiilor, chiar în zorii automatizării, semnele de întrebare au fost înlocuite cu o singură mirare, una serioasă: s-a greșit oare transformându-i pe copii în roboți tocmai când ar trebui să-și optimizeze aptitudinile umane pentru a supraviețui? Subiect delicat… Oricum, în timpul guvernării Blair, Michael Barber a fost aclamat ca un geniu pentru viziunea sa asupra educației. După ce și-a părăsit postul guvernamental, Barber a mers să lucreze pentru consultanții în management de la compania McKinsey, ca să-i sfătuiască cu privire la ceea ce el identificase drept cea mai mare și încă neexploatată sursă de bani a revoluției digitale, cu o valoare de 500 de miliarde de dolari numai în Statele Unite, iar la nivel global având o valoare de ordinul trilioanelor: „EdTech” sau „Tehnologia Educațională”.
Inspirația a venit dinspre India
Anvergura afacerii EdTech îți taie respirația. Pe scurt, acest business caută să captureze și să monetizeze educația globală prin transformarea fiecărui copil de pe planetă dintr-un elev de școală într-un client personalizat, care achiziționează software. „La temelia acestei afaceri monumentale – observa Jacques Peretti, autorul studiului Înțelegerile care ne-au schimbat lumea (Litera, 2019) – se află o idee fundamentală: profesorii ar fi depășiți, așadar ar trebui înlocuiți de tehnologie. Conform acestui argument, predatul ar fi, în mod inerent, o practică imprevizibilă al cărei agent este un om cu toate capriciile și inconsistențele pe care le aduce muncii sale. Pe această linie, profesorii n-ar promova bunăstarea copilului, ci ar stânjeni-o prin prejudecățile lor manifestate față de un subiect care le place sau nu ori față de un elev anume pe care fie îl favorizează, fie nu îl plac”. Și asta în vreme ce computerele sunt total diferite: nu au aceste prejudecăți. Un copil ar putea astfel să exceleze „personalizându-și” propriul program software de predare în funcție de ceea ce îl interesează. Inspirația pentru revoluția EdTech – mai arăta Jacques Peretti – a fost un experiment realizat de profesorul Sugata Mitra de la Universitatea din Newcastle. În 1999, un computer a apărut peste noapte într-o gaură goală de ATM din New Delhi. Nimeni nu a știut cum ajunsese acolo. Copiii de pe stradă au început să se adune în jurul lui și, după câteva minute, și-au dat seama cum să-l pornească. Într-o singură zi, aceiași copii – dintre care unii nu mergeau la școală și nu știau să citească sau să scrie – rezolvau probleme matematice complexe punând întrebări pe internet. S-a considerat că au obținut aceste răspunsuri cu ușurință deoarece nu fuseseră descurajați de un profesor. Nimeni nu le spusese că problemele erau greu de rezolvat. Ceea ce copiii nu știau – remarca Peretti – era faptul că erau supuși unui experiment.
Citește pe Antena3.ro
Cheia libertății sau a înrobirii?
Ce fel de experiment? Mitra voia să testeze felul în care tehnologia era folosită de copii în absența profesorilor. Rezultatele, după el, erau uluitoare. Mitra a susținut ulterior că absența unui profesor le dăduse puștilor libertatea de a învăța ei înșiși repede. Când toată cunoașterea lumii este disponibilă printr-o simplă atingere, profesorii nu doar că sunt de prisos, a opinat el, ci îl împiedică pe copil să învețe. „Vestea experimentului s-a răspândit rapid în Silicon Valley. Mitra a susținut că predatul și școlile erau, de fapt, constructe coloniale occidentale. Sistemul de școlarizare indian consolidase inegalitatea, fiind conceput de la bun început să furnizeze o armată de muncitori obedienți, care să servească mașina colonială britanică. Tehnologia însă oferea cheia libertății pentru săracii lumii. Oare? Mitra își avea criticii săi. A compus - potrivit specialistului în pedagogie Neil Selwyn – o poveste seducătoare, în spatele căreia se ascundea o gândire hiperindividualistă de tip Silicon Valley, aflată într-un dezacord total cu învățarea autentică. Standardizarea globală, ascunsă în spatele eliberării copilului. Promovând o viziune utopică a copiilor desculți adânc tulburați de minunea tehnologiei pe care o descoperiseră într-o gaură dintr-un zid în New Delhi, Mitra – susțineau criticii săi – își ascundea adevăratele intenții, ce constau în promovarea intereselor de afaceri ale giganților din domeniul tehnologiei, care voiau să facă bani de pe urma EdTech.
Planul de îndepărtare a profesorilor
Scamatoria – consemna Peretti – consta în promovarea robotizării copiilor drept eliberare din lanțurile în care îi țineau profesorii și școlile. În acest punct, Michael Barber, gurul educațional care a „academizat” Marea Britanie, fusese inspirat și de doi universitari americani de la Universitatea Stanford, John Chubb și Terry Moe, autori ai unor cărți care propuneau o revoluție a pieței libere în materie de educație: „Politics, Markets and America’s Schools” și „Liberating Learning”. Lumea – explicau Chubb și Moe – se află în etapele timpurii ale unei transformări istorice a modului în care elevii învață, profesorii predau, iar școlile și sistemul de educație sunt organizate. Adică? „Chubb și Moe au afirmat că profesorii formează un grup de interese care blochează schimbarea sau progresul protejându-și locurile de muncă, dar sacrificând, în același timp, nevoile copiilor. Pe lângă aceasta, deseori, genul de persoană care alege cariera de profesor manifestă o aversiune naturală față de mediul de afaceri și antreprenoriat”, menționa jurnalistul BBC. Așa, și? „Profesorii sunt în mod invariabil de stânga sau în mod fățiș socialiști, vor să facă din copii oponenți ai mediului de afaceri, mai degrabă, decât admiratori ai succesului financiar. Profesorii aduc cu ei aceste prejudecăți în clasă și îi dezavantajează și mai mult pe copii prin faptul că îi îndoctrinează împotriva succesului. Școlile trebuie să fie deschise față de piață, iar business-ul trebuie adus în inima programei, ba chiar trebuie să finanțeze sistemul de educație. E nevoie de o transformare ideologică a întregii culturi educaționale. Școlile nu sunt o ofertă de muncă pentru profesori”, concluzionau Chubb și Moe. Cu alte cuvinte, trebuia dați la o parte profesorii. „Cea mai controversată parte a planului lui Chubb și Moe – constata Peretti – a fost modul în care urma să aibă loc această revoluție. Profesorii nu trebuia atacați prin confruntare directă, ci prin tehnologie”.
Clubul băieților miliardari
Cum? Simplu: tehnologia ar trebui „infiltrată” în clasă picătură cu picătură – mai întâi prin iPad-uri, apoi prin introducerea educației personalizate pentru fiecare copil, marginalizându-i astfel, treptat, pe profesori, în propria clasă. Cu cât se infiltrează tehnologia mai mult, cu atât mai mult se apropie profesorii de „uzură”. Până când, într-o zi, devin învechiți. Interesant este că această strategie de utilizare a tehnologiei pe post de «cal troian» putea să funcționeze nu doar în educație, ci în întregul sector public: în sănătate, asistență socială ș.a.m.d. „Rămâne de văzut dacă EdTech îi va elibera pe copii, izbăvindu-i de robotizare, sau dacă va transforma fiecare copil, de la Riga la Rio, în angajatul-robot perfect al KFC – sublinia Jacques Peretti. Cert este că din această revoluție se vor face bani”. În 2005, Michael Barber l-a întâlnit pe primarul orașului New York, Michael Bloomberg, și pe consilierul său pedagogic, Joel Klein. Klein a fost de acord că, utilizând aparatura EdTech, New York-ul putea să devină „un laborator de experimentare educațională”. În același an, Klein a sunat mobilizarea, iar la apelul lui a răspuns un grup din rândul marilor filantropi americani, numit Clubul băieților miliardari: Eric Schmidt, de la Google, Bill Gates, de la Microsoft, Mark Zuckerberg, de la Facebook, Steve Jobs, de la Apple, Rupert Murdoch, de la Time Warner, Eli Broad, de la Walmart și Michael Dell, de la Dell Computers. Cum i-a convins Klein pe acești băieți să se implice în afacerea EdTech? Le-a vânturat pe la nas mirosul banilor. Și nu orice bani. La nivel mondial, EdTech avea, anul trecut, o valoare de 70 de miliarde de dolari. Piața pentru dispozitive precum tabletele era estimată la o valoare de 32 de miliarde de dolari. Industria învățământului online se umfla (și se umflă) ca un fluviu ce traversează un ținut în care ploaia nu se oprește niciodată.
LinkedIn, ce combinație!
Mai mult, guvernele își puteau reduce enorm costurile cu salarizarea profesorilor. „Dacă ai un singur profesor care supraveghează între 70 și 100 de elevi, atunci, printr-o singură atingere a iPad-ului, economisești peste noapte miliarde de dolari. Acesta nu este un cal de dar pe care să-l căutați la dinți. Compania globală din domeniul tehnologiei care pune mâna pe EdTech are viitorul rasei umane în mâinile sale”, le-a spus Klein miliardarilor din domeniul tehnologiei... Când Sugata Mitra și-a pus pentru prima oară computerul într-o gaură din zidul din New Delhi, în 1999, el a văzut tehnologia ca pe o eliberare de școlarizarea oficială. Școlile nu fuseseră folosite în India pentru a-i educa pe săraci, ci pentru a-i transforma în muncitori obedienți pentru Imperiu. EdTech avea potențialul de a face exact același lucru, dar pe cale digitală: să creeze cel mai eficient muncitor cu putință, testat și antrenat pe un iPad de la patru până la șaisprezece ani. În 2016, compania lui Bill Gates, Microsoft, a cumpărat LinkedIn pentru suma de 26 de miliarde de dolari. „Mulți analiști financiari au fost uluiți de această afacere, care părea irațională din punct de vedere economic. Dar afacerea LinkedIn este cheia EdTech-ului”, aprecia Peretti. Cum așa? Cercetătorul a revenit cu argumente: „LinkedIn are sute de milioane de utilizatori – e cea mai mare bază de date din lume destinată recrutării. Atașarea acestei baze de date la istoricul unui copil înainte ca acesta să facă parte din comunitatea LinkedIn înseamnă monitorizare de la patru la șaisprezece ani și mai departe, prin care se stabilește cât de potrivită este o persoană, din copilărie până la vârsta mijlocie, pentru a fi angajată”. Mai departe: „Legând «cariera» școlară de cariera propriu-zisă și făcând din ele un continuum supus monitorizării, Microsoft are capacitatea de a crea cel mai bine pus la punct profil de angajat, monitorizând gradul de conformare al acestuia în fiecare moment al vieții sale”. Cursa EdTech e în plină desfășurare. Și da, traseul ei „bifează” și România.
În 2016, compania lui Bill Gates, Microsoft, a cumpărat LinkedIn pentru suma de 26 de miliarde de dolari. LinkedIn este astăzi cheia afacerii EdTech
Rămâne de văzut dacă EdTech îi va elibera pe copii, izbăvindu-i de robotizare, sau dacă va transforma fiecare copil, de la Riga la Rio, în angajatul-robot perfect al KFC”, Jacques Peretti, cercetător
