Cea mai urîtă piaţă

GHIVECI ● Piaţa Revoluţiei, tixită de monumente ca o casă de neam prost
Administratorii postrevoluţionari ai Capitalei au izbutit să facă din locul în care s-a declanşat revoluţia cea mai insipidă piaţă a Bucureştiului. Lipsiţi de pricepere, cultură şi suflet, hotărîţi să-şi lege numele de realizări din care să vadă Occidentul că ne reabilităm contracronometru, funcţionari de toate gradele şi toate partidele au făcut un talmeş-balmeş din centrul celei mai vechi străzi a Bucureştiului, un ghiveci de statui şi monumente.

GHIVECI ● Piaţa Revoluţiei, tixită de monumente ca o casă de neam prost
Administratorii postrevoluţionari ai Capitalei au izbutit să facă din locul în care s-a declanşat revoluţia cea mai insipidă piaţă a Bucureştiului. Lipsiţi de pricepere, cultură şi suflet, hotărîţi să-şi lege numele de realizări din care să vadă Occidentul că ne reabilităm contracronometru, funcţionari de toate gradele şi toate partidele au făcut un talmeş-balmeş din centrul celei mai vechi străzi a Bucureştiului, un ghiveci de statui şi monumente.

Calea Victoriei, pe care Ceauşescu n-a demolat-o după cutremurul din ’77 , mărturiseşte Alexandru Budişteanu, fostul arhitect-şef al oraşului la acea vreme, fiindcă nu l-a interesat zona (i se părea îngustă, mică, întortocheată, necorespunzătoare aspiraţiilor şi idealurilor înalte), a avut astfel un noroc istoric. Strada cea mai reprezentativă a Bucureştiului a avut şansa să păstreze întregi numeroase case splendide, construcţii de patrimoniu. De monumente n-a mai avut însă parte. Celebra statuie ecvestră a lui Carol I, operă a lui Ivan Mestrovici, ale cărui sculpturi ajunseseră în marile centre ale Americii, la Londra, Praga, Viena, Paris, Roma, a fost dată jos în 1948 de comunişti, care au refolosit bronzul la o statuie a lui Lenin. După Revoluţie, avîntul urbanistic al edililor a fost de nestăvilit. Convinşi că timpul se poate recupera doar cu entuziasm, iar istoria poate fi revigorată cu elanuri pioniereşti, în mare parte politice, oamenii s-au pus pe mobilatul străzii fără planuri şi o strategie urbanistică. Ca să nu mai vorbim despre "comenzile timpului", una dintre ele fiind instalarea bustului lui Ataturk, altfel personalitate politică de primă mînă, fondator al Turciei moderne, în faţa Teatrului Odeon. Adică tocmai pe Calea Victoriei, numită astfel ca un omagiu permanent al  Războiului de Independenţă împotriva Imperiului Otoman. În fine, o revanşă a turcilor.

GHICITOARE. Şi aşa ajungem la Piaţa Revoluţiei, tixită azi de monumente ca o casă de neam prost pricopsit peste noapte, care "depozitează" de-a valma "obiecte artistice", ca să-l ţină lumea de intelectual rasat. Piaţă unde, sub balconul care a intrat în istorie, exista deja monumentul triunghiular (stil triunghi de caşcaval, cum îl numea un bucureştean care chiar ţine la Calea Victoriei), în memoria celor ucişi la Revoluţie. Cu spatele la "caşcaval" se află un bust al lui Iuliu Maniu însoţit de un copac, în bronz. Nicăieri nu scrie că e vorba despre Maniu. Cine ştie ştie. Mai mult, nimeni nu vede legătura cu pomul uscat ca făcînd parte din acelaşi ansamblu. În faţa lui Maniu, vizavi, un semibust al lui Corneliu Coposu, fără nici o noimă estetică lîngă Biserica Kreţulescu.

Şi acum cireaşa de pe tort: "Ţeapa şi cartoful", cum a fost botezat monumentul închinat eroilor Revoluţiei, capodoperă de prost-gust, declară specialiştii, o aiureală spun bucureştenii. Ansamblul conceput de arhitectul Alexandru Ghilduş (cuprinde patru elemente arhitecturale – Piramida Izbînzii, Zidul Amintirii, Calea Biruinţei, Piaţa Reculegerii) a primit binecuvîntarea preşedinţilor Iliescu şi Băsescu şi a fostului Patriarh Teoctist. Se spune chiar că el reprezintă opera de suflet a primului, care i-a văzut şi locul în spaţiu, cu faţa spre Biblioteca Centrală Universitară şi Palatul Regal. Dedicîndu-se deci mulţimilor nevăzute, văzduhului şi curcubeelor, cu spatele la Maniu şi copacul său, ignorîndu-l cu totul pe Coposu. Ansamblul include un loc de reculegere cu bănci, unde joacă table şoferii maşinilor parcate în piaţă. Criticile au fost de tot felul, privind forma, materialele din care a fost lucrat ansamblul, costurile etc. Dar în primul rînd vizau stilul (artiştii plastici vorbind despre un "kitsch desăvîrşit" sau "circumcizie ratată", populaţia exprimîndu-se mai limpede: ţepuşă cu cartof, frigăruie, suliţă, ţepuşă) şi amplasamentul.

Amplasamentul. Imaginaţi-vă Piaţa Revoluţiei, unde ţepuşa cu cartoful se avîntă spre Ateneu, cu spatele la Maniu. Maniu stă cu spatele la monumentul triunghiular şi la balcon, dar cu faţa la Coposu, copleşit de Biserica Kreţulescu. Pe o suprafaţă de cîţiva metri, depozitate parcă la întîmplare, un monument imens, unul turtit pînă la dispariţie şi două busturi departe de a fi o reuşită artistică fac din Calea Victoriei o tabără de sculptură, în care fiecare îşi aşază opera unde găseşte loc. Din această perspectivă ar mai fi spaţiu neconsumat, pentru trei-patru statui-monumente, la capătul fostei străzi Oneşti, în mijlocul parcării, în curtea Palatului Regal, de-a dreapta şi de-a stînga ţepuşei cu cartofi ş.a.m.d., iniţiativă ce poate fi însoţită de o amplă mişcare a artiştilor plastici amatori. Pe măsură ce înghesuiala capătă substanţă, circulaţia pe Calea Victoriei, de la Hotel Palace la blocul lui Videanu, un mastodont care calcă ambientul în picioare, face din buricul micului Paris cel mai mare eşec urbanistic postrevoluţionar din istoria Capitalei. Amplasate într-un cadru fericit, probabil că lucrările ar fi avut o soartă mai bună.

Ca şi cum toate astea nu erau de ajuns, în faţa Bibliotecii Universitare a apărut macheta statuii ecvestre a lui Carol I, creaţie a lui Florin Codre. Înainte de război, aici s-a aflat statuia lui Carol făcută de Mestrovici, una din mîndriile Bucureştiului. Istoria comunistă e plină de statui reciclate. În mod dialectic, pentru următoarele patru decenii, capodopera lui Mestrovici a devenit un ideal politic şi artistic şi sub chipul lui Lenin. Astăzi, statuia lui Carol făcută de Codre, inspirată sau nu, e treaba specialiştilor, se armonizează cu grandioasa ţeapă înfiptă în cartof ca nuca-n perete. Statuia regelui este acasă în faţa palatului, dă personalitate şi măreţie spaţiului. Celelalte monumente sînt din alt film.  

Brambureala monumentelor

Văduvit după război de multe din monumentele sale excepţionale, Bucureştiul s-a bucurat după ’89 de o sumedenie de iniţiative născute din orgolii politice. Sub motivul recuperării patrimoniului istoric, fiecare partid şi-a tras statui şi nume de străzi din perspectiva aspiraţiilor proprii. Ideea era fericită, dar a prins viaţă sub semnul întîmplării. Monumentul din Piaţa Charles de Gaulle, aşa-numitul "nasture" al lui Caramitru (montat pe timpul ministeriatului său), n-a fost înţeles de nimeni şi a pătruns în cultura oraşului ca obiect de mercerie, şi nu ca monument creştin, cum explica ministrul Caramitru la vremea inaugurării. Monumentul a dominat piaţa pînă a început să crească fiara din beton şi sticlă, în staţia metroului. Brambureala mai are şi alte exemple. Aventura mutării statuii lui Caragiale din Str. Maria Rosetti în faţa Teatrului Naţional şi-napoi, în Maria Rosetti, este iar o aşchie (era să zic ţeapă) din haosul gîndirii edililor. La Universitate, în loc să avem o statuie a lui Brătianu, am plantat un ceas înţepenit la ora aderării la UE.