Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unii călători aflaţi pentru felurite pricini în Bucureştii anului 2010, zilele 21, 22 şi 23 mai, au dat peste Târgul Antichităţilor Ţărăneşti, iar farmecul răscolitor al trecutului nu i-a lăsat indiferenţi. Pentru cei care au păşit prima oară pragul Muzeului Ţăranului Român, întâlnirea cu obiectele expuse, născute din străduinţa ţăranului de a-şi înfrumuseţa viaţa aidoma naturii care-l înconjoară, poate părea ciudată, însă simplitatea lor impresionează.
Există pasionaţi ai tradiţiei, care străbat satele şi adună aşa-zisele vechituri pe care sătenii le lasă să zacă undeva în pod sau în beci.
Simplitatea lor taie drum mai scurt către rugăciune şi cer, iar viaţa văzută prin ochii acelor ţărani dă semne tulburătoare despre firea lucrurilor de odinioară. Aceşti colecţionari şi-au adus comorile la Muzeul Ţăranului Român pentru a fi admirate şi unele achiziţionate de doritori.
Imaginaţi-vă un spaţiu în aer liber, cu lumină caldă, prietenoasă, forme vechi şi noi, miros a lemn, a miere şi dulceţuri ca la mama acasă. Icoanele expuse la Târgul de Antichităţi Ţărăneşti îţi aduc aminte de poveştile bunicii despre lumina de Paşti adusă cu credinţă şi grabnic aşezată lângă ele, alături de câteva fire de busuioc. Lucrurile întâlnite aici sunt unicate, realizate de ţărani singuri, acasă la ei, cu uneltele lor. Un fus de tors cu un cocoş pe el, blidarul din perete, ştergarul pentru masă împodobit irepetabil, la fel ca acele miraculoase cusături ale iilor, adevărate goblenuri de purtat la sărbători, fluierele din lemn, covoare pe care femeile le ţeseau în iernile lungi, la război, demne de atingeri regale.
Oameni stau de vorbă aici, admiră obiectele, unii cumpără, alţii negociază, unii discută despre viaţa de altădată, cad de acord că ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Într-un colţ zăreşti opinci bine întreţinute. Fiecare obiect are o istorie a lui, iar colecţionarul nu aşteaptă decât o bucăţică din timpul tău s-o povestească. Te întrebi evident cum de se pot despărţi de icoane, hainele împodobite ale bunicii, să fie criza sau sărăcia de vină pentru asta, s-a pierdut legătura cu trecutul? Un ţăran român niciodată nu o să dea din casă icoana, pentru nimic în lume. Mobilele restaurate uneori de-a lungul a mai multor luni sunt salvate de la distrugere, ajungând iar în casa cuiva, la loc de cinste, iubite şi admirate.
Uneori, un soldăţel de plumb fără un picior şi o balerină care-şi dansează la nesfârşit dansul diafan, atât de frumos realizate, îţi destăinuie povestea lor duioasă de iubire. Jucării ce odinioară au încântat copilăria unor micuţi sunt acum recondiţionate şi oferite altora. Povestea ascunsă a fiecărui obiect îl însufleţeşte uneori.
Cântare de mare precizie făcute cu simplitate, care mai merg şi acum, arată cât de inventivi sunt ţăranii români.
Ghiozdane sau trăistuţe apar de unde nu te aştepţi, arătându-ţi emoţia din sufletele pline de zburdălnicie, de neastâmpăr, de voie bună, stăpânite de farmecul jocurilor şi al ghiduşiilor de tot felul ale celor care mergeau la şcoală înainte vreme.
Ne preumblăm printre toate acestea şi, de fiecare dată când ne apropiem de vreun obiect, el pare a se desprinde de pe rafturi, prinzând formă.
Aici, o ie fabulos împodobită cu flori, dincolo un ulcior splendid, dar şi vase de lut, în care mai mult ca sigur o familie a servit ciorba românească în urmă cu mult timp.
Crucifixuri încrustate, tot felul de obiecte, de la timbre de valoare până la săbii de Toledo, de la sticluţe de parfum folosit pesemne de o doamnă din înalta societate până la bijuterii maiestuos filigranate, cu pietre preţioase sau simple sticle colorate.
Monede romane, aparate de fotografiat din anii 1920 şi 1930, candelabre din cristal, stilouri, evantaie, medalii, mănuşi din piele, cărţi vechi, fotografii din care zâmbesc femei frumoase odinioară, bărbaţi cu mustăcioară şi copii cu zulufi blonzi, bonete de guvernante, rochii ce s-au păstrat impecabil, nasturi, dar şi întregul arsenal al unui soldat, de la baionete până la bidoanele de apă ce-l însoţeau în tranşee.
Ţăranul român şi-a adus grădina în gospodărie, căci porţile din lemn au sculptate flori, iile sunt împodobite cu soare, lună şi luceferi pe lângă maci, margarete, flori de câmp, lalele, gherghine şi cine le mai cunoaşte numele tuturor florilor. Farfuriile sunt pline de flori pictate, oalele în care se făcea mâncare, perdelele de la ferestre şi orice obiect de care omul avea nevoie trebuia atins de arta sa. O lume în care toate lucrurile erau pătrunse de duhul frumuseţii şi făcute cu suflet. Un suflet al satului, care astăzi dispare încet, încet.
Cea de-a treia ediţie a Târgului de Antichităţi Ţărăneşti a avut porţile deschise publicului timp de trei zile, iar vizitatorii au putut afla astfel despre rânduielile de altădată ale satului românesc. Despre acea cameră curată ce însuma tot ce avea gospodăria mai preţios, dar care era păstrată pentru oaspeţi, locul în care întreaga familie se strângea şi petrecea de Sărbători, aici erau primiţi oaspeţii şi peţitorii. Sau despre scaunele pictate, mese de diferite forme şi dimensiuni, colţare decorate cu crestături şi blidare destinate vaselor ceramice sunt gata de a-i încânta pe cinstiţii oaspeţi. Despre ştergare din bumbac şi cânepă, scoarţe, feţe de masă şi feţe de pernă cusute sau brodate, vasele din ceramică şi icoane pictate cu măiestrie de meşterii de ieri. Pe rafturile mobilei de odinioară se odihneau la vedere vase vechi de Horezu, lăzi vechi de zestre, pictate cu portretele unor oameni care poate acum sunt îngeri, doniţe vechi, icoane pe lemn, ciobăneşti, care au făcut viaţa suportabilă cândva şi au luminat cu credinţa lor grinzile unor stâne din munţi, şei de lemn lustruit ale unor cai ce au acum 100 de ani. Pe alocuri descoperi chiar şi dantelă flamandă sau dantelă cu suveică, de origine flamandă.
Ea a fost adusă de saşi la noi încă din secolele XII-XIII, o dată cu colonizarea lor în sud-estul Ardealului, iar la sfârşitul secolul al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, ea a fost meşteşug preorăşenesc. Doamnele din înalta societate, printre care şi Regina Maria a României, lucrau astfel de dantelării.
Astăzi, cu migală lucrează în mătase şi fir de aţă de papiotă feţe de masă, mileuri unice, dar numai bunicile mai oferă iubitorului de frumos unicitatea acestei arte, fetele nu mai au de mult timp pentru asta.
Poate că niciodată nu a fost mai plin de mister şi frumos Târgul Antichităţilor Ţărăneşti ca acum, poate că vizitatorii şi-au luat câteva obiecte de suflet acasă, poate că lumea satului nu va fi uitată curând, poate că ne vom gândi mai des la o masă în familie şi la cei dragi, aşa cum făceau strămoşii noştri, dar cu siguranţă următoarea ediţie va fi aşteptată cu sufletul la gură...
BOGĂŢIA GĂTELILOR
Ia se remarcă prin bogăţia excesivă de material folosit la confecţionarea ei. Modelele de pe ii nu sunt aşezate la întâmplare, ci după reguli precise. Se brodează manşeta şi gulerul, gura şi pieptul. La broderie se întrebuinţează bumbacul, mătasea, firul de aur şi argint, iar uneori fluturi metalici ce dau un mare efect artistic. Pe de altă parte, ia oferea posibilitatea de diferenţiere, care se făcea pe vârste sau în funcţie de starea socială. În lumea satului românesc, părul era aranjat şi coafat după reguli stricte, în funcţie de vârstă, iar trecerea de la un grup de vârstă la altul era consfinţită prin găteala capului. Fetiţele purtau părul tăiat scurt şi breton; cu cât înaintau în vârstă, părul era lăsat să crească. Părul era mândria fetelor şi totodată simbolul fecioriei. Împletit într-o coadă sau două, prinse în cunună pe cap, pe lobul urechii, părul era împodobit cu panglici colorate, ciucuri de lână, oglinjoare, cu flori naturale în timpul verii sau artificiale în timpul iernii. Pieptănăturile destinate nunţii erau completate cu piese de podoabă ocazionale.
BÂTA CIOBĂNEASCĂ
În apropierea zilei Sfinţilor Constantin şi Elena, crescătorii de oi se adunau în fiecare sat pentru a stabili împreună unde vor face stânele şi pe cine vor angaja să le păzească în perioada păşunatului. În timp ce se măsura şi se însemna pe răboj laptele de la oile fiecăruia, femeile începeau a curăţa simbolic stâna şi inventarul pastoral cu agheasmă şi tămâie. O bâtă împodobită, un căuc, un păpuşar erau nelipsite din recuzita păcurarilor. Ceea ce impresionează de la început la bâta ciobănească sunt forma ei specifică şi câmpul ornamental, realizat prin însumări de motive geometrice şi vegetale, executate cu o mare fineţe. Unele bâte ciobăneşti reprezintă într-o manieră simplă, impresionantă, figuri omeneşti de bărbaţi şi de femei, precum şi animale. Bâta ciobănească atrage luarea aminte prin multiplele ei funcţii. Ea este folosită la apărare şi la mers, la sprijinit şi la transportat traistele grele; este armă, proptea şi cobiliţă. Frumuseţea piesei, izvorâtă din îmbinarea formei cu decoraţia, este accentuată adesea de luciul patinei sale sau de culoarea brun-roşcată în cazul în care se folosesc esenţe lemnoase ca prun, păr şi cireş.
Citește pe Antena3.ro
