Deportată la 14 ani în Siberia

La 13 iunie s-au împlinit la Chişinău ample manifestări de comemorare o dată cu împlinirea, la 13 iunie, a 69 de ani de la deportările în masă făcute din Basarabia în Siberia. Atunci, în 1941, au fost deportaţi peste 20.000 de oameni încărcaţi în vagoane de vite şi lăsaţi pradă frigului şi foametei în Siberii de gheaţă copii, adolescenţi şi oameni în puterea vârstei. La Chişinău s-au pomenit ieri cei dispăruţi atunci, s-au ţinut momente de reculegere şi s-au depus flori la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În toate bisericile din Moldova au avut loc comemorări, în capitala Moldovei fiind organizată o mare adunare la care au participat alături de prim-ministrul Vlad Filat şi alţi reprezentaţi ai puterii sau ai organizaţiilor foştilor deţinuţi politici de la Chişinău.

Mulţi dintre cei care au pătimit atunci au dispărut sau s-au adaptat traiului în ţările Uniunii Sovietice, unde au fost nevoiţi să-şi ducă traiul. Am găsit cu ceva timp în urmă şi la Iaşi un supravieţuitor, o femeie. Am stat de vorba cu ea atunci, povestea ei este de neînchipuit, de un tragism dus până la extrem. Publicând-o, este forma noastră de aducere aminte. La bătrâneţe, femeia cu greu şi-a găsit cuvinte pentru a descrie prin ce a trecut. În iarna anului 1941, pe când era adolescentă, a fost deportată împreună cu mama şi sora la Stalingrad, pentru a săpa la fortificaţii la -55 de grade. Apoi a îndurat patru ani de chinuri într-un lagăr din Kazahstan. Şocul fizic şi psihic a dezumanizat-o, dar a rămas în viaţă în mod miraculos. A mâncat coji de cartofi şi carne de rozătoare, acestea fiind prinse de alţii pe câmp, jupuite şi fripte. Murdară şi plină de păduchi, a dormit bolnavă pe paie, în barăci, printre scorpioni. De necaz, mamei i-a crescut timp de cinci ani păr de circa un centimentru pe faţă, iar ei şi surorii sale, care a albit atunci, la 20 de ani, le-au dispărut semnele pubertăţii. Mâinile ei s-au maturizat înainte de vreme, s-au strâmbat şi au devenit osoase.

Nona Stolâpina şi-a amintit cum, cu câteva seri înainte de a fi deportată, a bătut la uşă o fetişcană sovietică. A început să-i cerceteze pe toţi, să le răscolească casa, vrând parcă să se convingă de faptul că mama sa este o femeie deosebită - vorbea limba aristocraţilor ruşi, şi nu o rusă stâlcită, cum făcea acea agentă a comuniştilor. "Noi nu eram deprinşi să minţim, pentru că până atunci discutam liber." Sora Nonei era studentă la Academia de Arte, ea studia pianul, erau cu toţii intelectuali, deci cei mai potriviţi duşmani de clasă. Comuniştii ("roşii") au încadrat-o pe mama sa în tabăra "albilor", pentru că se trăgea dintr-o familie de aristocraţi cu rădăcini până la cnejii ruşi. Într-o noaptea anului 1941, pe neaşteptate, au fost somate să îşi strângă din lucruri. Speriate, au încropit un bagaj neîndestulător şi au fost urcate într-o căruţă. Li s-a spus că destinaţia este satul Ţipleşti, dar au fost împinse într-un mărfar şi duse în Siberii de gheaţă. Tatăl lor a fost trimis în altă parte şi nu l-au mai văzut. Nu li s-a dat niciodată nici o explicaţie.

De la pian, Nona a ajuns la sapă şi hârleţ pentru a săpa fortificaţii la Stalingrad în pământul îngheţat de temperaturi polare. "Nu ştiu cum de am rezistat. Era cumplit, pentru că frigul era amplificat de vântul puternic", a povestit ea. Au locuit în barăci cu foarte multe persoane. Nu puteau vorbi, nu puteau plânge, nu se puteau spăla, erau mâncate de păduchi şi obosite, pentru că şi de dormit era greu, întrucât stăteau într-o aglomeraţie de nedescris: când se mişca unul, trebuiau să se întoarcă pe cealaltă parte şi ceilalţi. "Ni s-au luat documentele şi munceam toată ziua pentru 600 de grame de pâine şi balandă, o zeamă în care rareori găseai o bucăţică de cartof." Mama a avut inspiraţia să o declare majoră şi o ajuta să-şi îndeplinească norma. Ca adult, Nona primea 600 de grame de pită, şi nu 200, ca un adolescent. Lipsită de vitamine, s-a îmbolnăvit de plămâni, iar semnele pubertăţii au dispărut pentru mult timp, până s-au întors acasă.

La Stalingrad a făcut tifos şi a fost internată într-un spital improvizat. După ce se întremase puţin s-a aşezat la geam. A văzut cum a trecut o căruţă încărcată vârf cu cadavre. "Zăream mâini, picioare, feţe crispate cu gurile căscate, trupuri îndoite exact cum le surprinsese spasmul morţii. Nu m-am speriat, pentru că înţelesesem că trebuia să supravieţuiesc." Totuşi a fost şocată să vadă cum pielea era întinsă pe oase la acele corpuri, cum craniile erau parcă teşite, fără pic de carne pe ţeastă. Trupurile parcă fuseseră mumificate.

TORTURA SINGURĂTĂŢII.
La Stalingrad, în iarna'41-'42, se înregistrau şi -55 de grade, iar vântul bătea, răscolind zăpada: "Îţi biciuia faţa, te înţepa, niciodată până atunci nu am avut senzaţia că îmi îngheaţă dinţii. Eram şi flămânde, iar organismul rezista mai greu la frig". Se încălzeau în nişte barăci unde nu exista podea, ci doar nişte saci cu paie. Sora Nonei, care înainte de plecare primise o invitaţie pentru a continua studiile de belle arte la Roma, a fost la un pas de a înnebuni. "Mergea în singurul loc retras, acolo unde se strângeau în movilă excrementele ce îngheţau peste noapte, şi plângea în hohote." În ce consta munca Nonei la Stalingrad? Lovea cu puterile ei scăzute, cu un drug din fier de câteva kilograme, pământul îngheţat pentru a-l despica. Nici ea nu îşi explică astăzi cum de a fost în stare, având în vedere că la 14 ani era o mână de om. Se luptau toate din răsputeri să-şi îndeplinească norma, altfel nu ar mai fi primit mâncare şi fără hrană nu ar fi supravieţuit. "Ne culcam într-un bârlog, nu ne spălam şi duceam o viaţă de animal. Aşteptam cu mare nerăbdare acea mâncare înfiorătoare - balanda, doar pentru că era caldă." La Stalingrad, igiena obişnuită nu exista. Erau, în schimb, nenumăraţi păduchi.

KAZAHSTAN.
După un an, au luat drumul Kazahstanului, în zona Kzyl-Orda, aproape de Karaganda sau vestitul lagăr Spassk. Era un oraş al deportaţilor. O climă imposibilă: nisip, iarna - ger puternic, vara, o căldură de peste 50 de grade. Oameni din întreaga URSS erau aduşi acolo şi obligaţi să muncească. În Kazahstan au lucrat şi la câmp, şi la o fermă de porci. "Curăţam de sub porci şi fierbeam mâncare animalelor, trebuia să aducem câte 250 de căldări, că era o fermă mare. Căram acele găleţi eu cu sora mea şi cu o fată din Odessa. De la atâta greutate mi-am format o musculatură puternică." Mâncarea pentru porci era pusă într-o covată pentru a se răci, iar în acest timp cele trei fete luau şi ele câte o sfeclă sau cartofi şi mâncau. Erau şi alţi deţinuţi intelectuali din Basarabia pe care i-au "invitat" să înghită aşa ceva. "Mâncam şi grăunţe, ce se nimerea, direct din troaca porcilor." În ce priveşte igiena, era ceva mai bine ca la Stalingrad. Mama fierbea într-o găleată hainele - era singura măsură de curăţenie posibilă după atât timp. În aceeaşi găleată a început să fiarbă şi coji de cartofi. După un timp, au ajuns să semene cu nişte sălbatici: erau în zdrenţe, se hrăneau cu resturi... Dar au rezistat, pentru că au fost puternice din punct de vedere psihic.

Nu-şi explică cum de nu a sfârşit muşcată de scorpioni, pentru că aceştia mişunau peste tot. Într-o dimineaţă a descoperit chiar că a dormit pe un cuib. "Sub aşa-zisa pernă cu paie am văzut în zori zeci de scorpioni şi totuşi nu păţisem nimic. Cred că am fost ocrotită de Dumnezeu." "Kazahii", cum diferenţia ea gazdele de cazacii ruşi, munceau şi ei tot pentru sovietici, dar erau plătiţi, spre deosebire de cei deportaţi: "Îşi mai făceau milă şi îmi dădeau mie, că eram copil, nişte turte şi lapte de iapă". Altă dată, "kazahii" au adus şi un fel de friptură. Sufliki se chemau acele vietăţi. "Îmi este ruşine să spun, dar trebuie, pentru a respecta adevărul. Erau popândăi, ţâstari, rozătoare de câmp prinse de kazahi în capcane, jupuite şi fripte. Aveau nişte picioruşe mici-mici, de ziceam că sunt de pasăre. Chiar şi atunci când am aflat ce erau am continuat să mâncăm, pentru că foamea trecea peste orice oprelişte."

Faptul că au rezistat s-a datorat şi serilor în zimleancă, cum le spuneau bordeielor. "Cultura ne-a fost un sprijin adevărat. Sora şi mama povesteau din Zola, Dostoievsky, Stendhal, Rebreanu, Sadoveanu, Eminescu. Acolo am învăţat chiar şi fizică şi matematică." "Ce e val ca valul trece, te întreabă şi socoate" - era versul care le ridica moralul.