Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Jean-Baptiste, ești regizor și scriitor, cunoști atât lumea cinematografiei, cât și universul literar. În care dintre aceste două dimensiuni te simți împlinit, dezinvolt, respectat?
- Jean-Baptiste Andrea: În literatură mă simt împlinit și respectat pentru că am avut succes în domeniul literaturii. În cinema, primele mele filme au fost filme horror, n-aș spune că au fost de succes. În primul rând, n-am văzut bani de pe urma lor. În al doilea rând, nu mă reprezentau pe deplin. Am scris în stilul care credeam că va atrage publicul, apoi am încercat să injectez o parte din stilul meu, doar că trebuie să fii precaut. Trebuie să lucrezi într-un gen care se finanțează și vinde bine. Experiența este una cu totul diferită în cele două domenii. Cel de-al treilea film al meu din Franța a fost un mare dezastru, o catastrofă. Deci nu am fost respectat deloc în cinema. Nu am fost nici împlinit. Când am lucrat la filmul acela, am rescris scenariul de o mulțime de ori, de prea multe ori, pentru a le face pe plac celor care finanțau producția, de aceea scenariul nici n-a ieșit așa de bine. Poate că scenariul inițial era prea literar, conținea elemente literare pe care n-am avut timp să le explorez în format cinematografic, dar care au reprezentat sămânța pentru ce am realizat ulterior. De aceea spun că, probabil, ideile literare au germinat în mine acum mai multă vreme, în alt format. Am trecut la altceva de când am început colaborarea cu editura L’Iconoclaste, e o cu totul altă lume.
- Care este filmul preferat al lui Jean-Baptiste Andrea? Dar regizorul preferat?
- Nu am preferați. E imposibil. Aș fi un soi de terorist dac-aș avea un singur film preferat, o singură carte preferată. Așa fac teroriștii, au un singur lucru preferat și se gândesc, obsesiv, la el. Sunt mulți pe care îi apreciez, începând cu Sergio Leone, pe care-l consider, încă, cel mai mare regizor de până acum, până la Spielberg - un geniu. Chiar și în filmele lui slabe există câte ceva bun. Un altul ar fi Paolo Sorrentino, un vizionar. La fel și Pedro Almodovar. Pot să apreciez foarte mult un film, apoi acel regizor să nu mai facă nimic excepțional. Dar sunt deschis la experiențe. Am câte un film preferat aproape în fiecare an.
Pecețile lui Fante, Calvino, Steinbeck, Capote
- Ce cărți ți-au schimbat de-a lungul vieții modul de gândire?
- Cred că în fiecare etapă a vieții mele au fost cărți care nu neapărat au schimbat, ci au întărit ce am văzut sau am crezut deja. Trăiesc într-o țară în care totul este foarte rațional. Îl avem pe Descartes, potrivit căruia totul trebuie să aibă o logică sau cel puțin francezii resping ceea ce nu este logic deloc. Totul trebuie să aibă logică, de aceea nu se vinde așa bine ficțiunea, pe când literatura rațională se bucură de succes în Franța. De aceea lucrările cu elemente de imaginar, fanteziile sunt disprețuite de anumite elite din anumite cercuri - deoarece tot trebuie să fie logic sau real, tangibil. Fiecare carte pe care-o citesc îmi oferă o altă viziune despre lume, dar în ea trebuie să existe și un sâmbure de imaginație, de nebunie, creativitate, irațional. Am fost influențat de John Fante pe când aveam 15 ani, voiam să scriu și eu ca el. Acesta era visul care trebuia să devină realitate pentru mine, iar literatura lui Fante mi-a confirmat că acest stil de viață poate exista. Și uite, se întâmplă, este real.
Citește pe Antena3.ro
- Ce satisfacție!
- Să știi... Dar John Fante era important pentru mine atunci. De curând, m-a influențat literatura americană. Scuze, înainte de ea a fost literatura italiană. De pildă, Italo Calvino: la el poți găsi un tip sfâșiat în două, cu o latură pozitivă, alta negativă, fiecare funcționând separat. Cu Calvino uiți de literatura franceză! Citindu-l, mi-am zis: iată un individ care a hotărât să urce în copac și să nu mai coboare de acolo. Mi-a plăcut la nebunie. Italo Calvino a fost foarte important pentru mine, da, la fel și Umberto Eco. A scris niște lucruri ce nu pot fi clasificate. Cărțile lui nu mi-au schimbat viața, dar mi-a plăcut enorm Steinbeck. Am citit La răsărit de Eden acum vreo 3, 4 ani și am zis „Wow!” Când relatezi o poveste cât o viață de om, impactul emoțional e și mai mare, dacă o scrii cum trebuie. Poți să rafinezi, să schimbi temele în timp, ceea ce nu poți face la o poveste scurtă. Apropo, de aceea sunt apreciate serialele de televiziune: îți permit să vezi evoluția personajelor, așa cum nu se întâmplă în filme. Cred că La răsărit de Eden mi-a influențat modul de abordare a cărții „Mereu cu gândul la ea”, am deprins cum să tratez viața întreagă a unui personaj.
Condiția umană
- A lui Mimo Vitalliani.
- Sigur... Stau, mă gândesc și-mi dau seama că e mai ușor să spun ce nu îmi place la scriitori.
- Așa...
- Scriitorii care-mi povestesc despre ei și vieților lor, dar care nu tratează niciodată despre noi, cititorii. Consider că până și o lucrare imensă de autoficțiune trebuie să facă asta. O carte valoroasă pe care am citit-o este Cu sânge rece, de Truman Capote. Nu e nimic imaginar în acea carte. Este pur factuală. Și totuși, a reușit să vorbească în ea despre condiția umană prin intermediul unui fapt divers, o crimă. Nu e o carte doar despre o crimă, ci despre a fi uman, despre a o lua la vale din viața ta, pentru că nu iubești; despre a comite fapte atroce, la un moment dat, însă fără a pierde din vedere condiția umană. Practic, vorbește despre mine ca ființă umană; aproape că faptele acelea mi se întâmplă mie, fie ca victimă, fie ca autor al crimei. Cine știe? Majoritatea autoficțiunilor nu prezintă această abordare, de aceea sunt, vehement, împotriva lor. Nu citesc așa ceva și le consider respingătoare.
O țară din Europa de Est
- Să ne întoarcem cu gândul și spre țara mea, doar aici ne-am întâlnit. Ce știai despre România, despre români înainte de publicarea romanului „Mereu cu gândul la ea?”
- Știam atât lucruri frumoase, cât și lucruri oribile. Știam despre Ceaușescu cel groaznic. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei este român, dar a plecat din țară acum 30 de ani. Erau vremuri grele.
- Avea dreptate, mulți români au fugit din țară spre finalul regimului Ceaușescu.
- Sunt foarte atras de România zilelor noastre, cum sunt și de Polonia, tot o țară din Europa de Est. În Franța ne pricepem să vorbim despre noi înșine și despre relația noastră cu lumea. Se spun lucruri despre România, despre Polonia... Dar eu am vizitat aceste țări fără idei preconcepute la purtător și mi-au plăcut cu adevărat.
- Avem în comun, dincolo de limba latină (vulgară) ca suport lingvistic și multe alte afinități culturale, și câțiva importanți artiști: Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Primul, sculptor, te-ar fi putut inspira în conturarea personajului Michelangelo Vitaliani. Chiar, cum sunt prizați astăzi, în Hexagon, acești români care au ales Franța ca pe a doua patrie? Mai sunt cunoscuți, pomeniți, ori lumina lor a pălit?
- Brâncuși apare și în cartea mea. Și el, și Cioran, și Ionesco sunt foarte cunoscuți în Franța, mai ales de persoanele interesate de artă. Dar Brâncuși e faimos, clar. Giacometti - la fel. Toți acești artiști care au creat în Franța pentru că era mai ușor într-o anumită perioadă sunt prizați și azi. E ciudat, Parisul era locul potrivit pentru artiști pe atunci.
Parisul lui Brâncuși era mai bun decât cel de astăzi
- Acum nu mai e?
- Și în prezent se recomandă drept un loc prietenos cu artiștii, doar că lucrurile s-au mai schimbat.
- Adică?
- Ca peste tot, artiștii se confruntă cu o lipsă de recunoaștere, cu excepția cazului în care au reușite răsunătoare. Eu, de exemplu, mă bucur de recunoaștere acum, dar acest lucru nu înseamnă nimic. Nu mă recunoștea nimeni înainte. Nu sunt recunoscuți artiști care muncesc din greu. Ne lipsește statutul administrativ - asta-i hiba. Uneori suntem tratați drept oameni de afaceri, iar alteori drept artiști, iar majoritatea dintre noi, cel puțin mulți prieteni de-ai mei, habar n-au să completeze un formular sau o declarație. Sunt prea ancorați în partea creativă. Dar de ce să ne complice statul atâta viața? Și se mai aduc și laude Franței ca patrie a artiștilor...
Un oltean-moț la Muzeul Beaubourg
- Ești supărat, nu glumă.
- Ne lăudăm cu arta, dar nu sprijinim arta. E ciudat că la un moment dat în istorie au existat locuri privilegiate în care se puteau manifesta artiștii.
- Precum Parisul de odinioară...
- Dar confirm, în Parisul de azi și Brâncuși, și Cioran și Ionesco sunt încă apreciați în domeniul lor. Aș spune că Brâncuși, alături de Giacometti, sunt cele două mari nume cunoscute în Franța în rândul celor care cunosc sculptura.
- Rodin?
- Sigur, și Rodin, dar el era francez. Pe când Brâncuși a fost român. Și iată, francezii au pregătit recent, la Muzeul Beaubourg din Paris, o expoziție despre Brâncuși. Deci, cine-i mai actual? Sculpturile lui Brâncuși sunt deosebit de frumoase, are un stil cu totul aparte, poate fi recunoscut cu ușurință, la fel ca Giacometti.
Fascism și neofascism
- Ai absolvit Institutul de studii politice din Paris, vezi scena politică europeană și internațională probabil mai limpede decât orice scriitor neangrenat în cercetări politice, așadar te întreb: cum percepi aceste revitalizări ale mișcărilor de extremă dreapta europene, tot te-ai referit în romanul „Mereu cu gândul la ea” la fascism? Aceste mișcări au luat amploare în Franța, Italia, Germania, Polonia, România etc. Cum și de ce crezi că s-au apropiat europenii din nou de aceste derapaje periculoase, Jean-Baptiste?
- Este mai dificil de explicat acum decât la vremea aceea, deoarece pe timpul lui Mussolini fascismul a căpătat amploare în virtutea umilinței din urma războiului. Situația era complexă, erau lupte de clasă, era de înțeles... Și la ora actuală există diviziuni de clasă, fără îndoială, doar că într-o mai mică măsură decât în urmă cu 80 de ani. Acum, toți ducem o viață mai bună, mai ușoară. Până și în perioadele când n-aveam o lețcaie eram totuși într-o situație mai puțin deplorabilă decât aș fi fost în urmă cu 60 de ani.
Dictatura algoritmilor
- Și totuși ne-am întors la fascism - neofascism, ca să fiu mai precis.
- Cred că este pur și simplu consecința epocii digitale. Ne confruntăm cu cea mai mare manipulare din toate timpurile. Dictează tirania algoritmilor de pe internet, inteligența artificială conduce, deja, viețile oamenilor, împiedicându-i să gândească singuri, de aceea cred orice aud. Sunt frustrați, asta e cea mai mare iluzie dintre toate. Oamenii sunt frustrați că nu au asta, nu au aia, nu-și pot rezolva diverse probleme, dintre care unele sunt imaginare. E uimitor: nu suntem educați să ne exercităm discernământul în etapa noii lumi digitale! E foarte complicat, e foarte îngrijorător. Cu toate acestea, nu trebuie să ne încrucișăm brațele și să acceptăm orice. Poate că istoria se repetă sau poate că nu, de aceea nu ar trebui să credem, în permanență, că totul este scris deja. Aș spune să luptăm. Vom avea alegeri curând, vor fi problematice.
Religia, depășită de vremuri
- Alegeri, dar pe cine să alegi? Nici (neo)liberalismul, nici socialismul, nicio altă doctrină politică maleabilă ori rigidă nu pare capabilă să amortizeze convenabil pentru toată lumea problemele actuale: migrația masivă dinspre est spre vest, deficitele economice, ciocnirea unor mari religii ale lumii într-un spațiu mic precum Europa... Chiar așa: ce rol mai joacă astăzi religia în viața cetății, Jean-Baptiste? Mai au credință oamenii cu iPhone, ori creștinismul a devenit o religie obosită?
- Cred că religia a ajuns să fie foarte plicticoasă, deși oamenii merg la biserică. Cred că religia este depășită: faptul că preoții nu au dreptul să se căsătorească, toate aceste cutume. Cred că religia îi îndepărtează astăzi pe oameni. În cazul în care crezi în Dumnezeu și vrei să o apuci pe această cale, ți-aș spune: „În regulă, dar fii conștient că nu ai voie să faci dragoste, să atingi o femeie ori un bărbat, pe nimeni. Ce te faci?”. Dar poate ai o problemă foarte gravă și te refugiezi în religie ca să n-o înfrunți. Poate acesta este și motivul pentru care există astăzi atât de multe abateri disciplinare în cadrul ordinelor religioase. Mulți se apropie de religie doar pentru că nu-și pot înfrunta anumite temeri. Apoi, nu pot respecta regulile impuse, interzicerea sexului, de pildă.
Preotul îndrăgostit
- De-ar fi doar astea problemele clericilor...
- Lasă-mă să-ți spun o poveste. Ascultă. Într-o zi, la o sesiune de autografe, am cunoscut un tip. L-am întrebat cu ce se ocupă. Făcea masaj terapeutic, dar mi-a mărturisit că fusese preot înainte. L-am întrebat dacă îmi permite să aflu de ce s-a lăsat de meserie, dacă și-a pierdut credința, iar el mi-a răspuns: „Nu, m-am îndrăgostit”. Fusese deci preot, dar nu i se permitea să ducă o viață tocmai liberă. Mi-a spus că nu voia să trăiască în minciună. Simpla idee că o viață nu ar putea funcționa firesc îi îndepărtează pe oameni de Biserică, deși cred în Dumnezeu.
- În ce să mai credem astăzi, Jean-Baptiste, religia e ca o fiică mai mică a algoritmilor digitali.
- Oamenii trebuie să creadă în ceva, Florian, le trebuie o viziune asupra lumii.
- Și mai ales asupra morții, a „vieții de după”...
- Mă mai gândesc la un lucru care explică de ce capătă amploare mișcările extremiste la ora actuală.
- Te rog.
- Adevărata problemă cu care se confruntă oamenii în prezent este anxietatea. Vor să li se arate viitorul. Ani la rând, secole - în chestiunea aceasta a căii religiei -, li s-a înfățișat un viitor trasat de Dumnezeu, bla-bla. Cei mai mulți au crezut așa ceva, nu au pus nimic la îndoială. Astăzi însă trăim în secolul rațiunii și începem să ne punem întrebări. Ni se poate oferi un viitor mai luminos, o lume mai bună, fără anxietate? Poate-l putem atinge și altfel decât pe calea religiei.
Idiotul urcat la putere de idioți
- Dar cine să reveleze acest viitor?
- Aici e ca în problema schimbărilor climatice. Luăm măsuri, ne străduim, dar constatăm de la an la an contrariul, că se topesc ghețarii, că se rupe ozonul... Cum așa? Păi, oamenii care execută „contrariul” sunt tocmai aceia care te fac să-i votezi, de aici pornește și neliniștea maselor. Ei profită de pe urma neliniștii oamenilor.
- Așa s-a întâmplat mereu în istoria umanității.
- Cred că anxietatea este provocată de o lipsă de viziune asupra viitorului. Cum va arăta viitorul? Voi muri? Poate voi muri, dar le voi lăsa un viitor mai bun copiilor mei. Poate mor, dar voi ajunge în Rai. Trebuie să existe o explicație. În general, oamenii sunt autentic buni, dar sunt atât de torturați de nesiguranță, încât câștigă puterea orice idiot care le exploatează fricile. Nici măcar nu mai are nevoie de un program.
- De idiot zici?
- Apropo, nici fascismul n-avea vreun program politic. Obiectivele fascismului se schimbau permanent. Este una dintre trăsăturile fascismului. Din acest punct de vedere, Trump e fascist. Se răzgândește zi de zi. Poate reușește și lucruri bune, nu se știe. Dar nu-i obligatoriu să se întâmple ceva bun, are potențialul de a fi foarte periculos, de aceea nu se știe niciodată în ce direcție o apucă, doar că le dă oamenilor asigurări că știe ce face și că o să-i ducă pe calea cea bună. Probabil trebuie să trecem prin așa ceva ca să vedem din nou lumina, din păcate.
Rădăcini italiene
- Să lăsăm idioții, deși ei ne conduc în mare viețile, și să ne întoarcem la cărți. În romanul Mereu cu gândul la ea - am menționat că această poveste ți-a adus Premiul Goncourt? - se simte un puls sudic, italian. Să fie vorba de chemarea sângelui? Ai, prin mamă, rădăcini italiene - ori poate greșesc?
- Bunica s-a născut în Italia. Am iubit mereu această țară, m-a fascinat. Acum locuiesc la 50 de minute de graniță. Iubesc Italia și am fost mereu atras de această lume, copil fiind. La școală nu mi s-a permis să învăț italiană, pe motiv că voi avea nevoie de o limbă mai puternică. Am fost forțat să tocesc germana vreme de șase ani chinuitori. Acum nu știu o iotă în limba lui Goethe, creierul meu refuză pur și simplu să proceseze informații despre această limbă. Așa că m-am deprins cu engleza, ce să fac... Dacă m-ar fi lăsat să studiez de mic italiana, acum cu siguranță aș fi vorbit această limbă frumoasă. Rămâne o mare frustrare a mea.
- Nu vorbești deloc italiana?
- Nu. Bine, înțeleg unele lucruri... E și motivul pentru care ciuleam urechile când vorbeai cu altcineva în română. Sunt limbi apropiate.
Surpriză la final
- La fel, franceza, doar e aceeași familie - latina.
- Dacă mi se vorbește rar, înțeleg și reușesc să răspund și eu în italiană. Deslușesc cam 75% din mesaj. La interviuri, înțeleg întrebarea adresată în italiană, doar că mi-ar plăcea s-o vorbesc cursiv - lucru de care, cert, nu sunt capabil. Mă descurc doar pe la restaurant și prin oraș, dar mă necăjește această idee. Această latură din carte a fost modalitatea mea de a mă reconecta cu originile italiene, de a lua legătura cu arta, cu Florența, cu toate orașele pe care le-am vizitat. De fapt, aceste locuri mi-au schimbat viața mai mult decât au făcut-o cărțile. Florența mi-a schimbat viața făcându-mă să descopăr arta și influența ei, pe când cărțile mi-au consolidat o anumită experiență.
- Ultima mirare: unde și cum ți-ai petrece sfârșitul lumii?
- Ooo, ce întrebare! Știi ceva? Mi-ar plăcea să mă apuce sfârșitul lumii acasă, în mediul familiar pe care mi l-am amenajat, l-am decorat și pentru care am ales cele mai mărunte detalii, deoarece sunt foarte sensibil la mediul meu. Văd prea multe lucruri urâte... Poate că și lucrurile care mă înconjoară pe mine le par urâte altora, dar mă fac să mă simt bine. Seamănă cu acest spațiu (n.r. - ochii și mâna indică un interior șic al casei care găzduiește sediul Editurii Trei, locul șuetei noastre), de aceea mă simt bine aici. Unde aș vrea să-mi petrec sfârșitul lumii - n-am mai fost întrebat niciodată așa ceva. Vă mulțumesc pentru interviu, a fost grozav.
- Eu vă mulțumesc.
Despre autor
Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L’Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L’Iconoclaste, cu vânzări de peste 600.000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.
„Ne confruntăm cu cea mai mare manipulare din toate timpurile. Dictează tirania algoritmilor, inteligența artificială conduce deja viețile oamenilor!”, Jean-Baptiste Andrea, scriitor
53 de ani a împlinit Jean-Baptiste Andrea în 4 aprilie 2025.
2023 este anul în care Jean-Baptiste Andrea a fost recompensat cu Premiul Goncourt pentru romanul „Mereu cu gândul la ea” (Editura Trei, 2024).
„Aș spune că Brâncuși, alături de Giacometti, sunt cele două mari nume cunoscute în Franța în rândul celor care cunosc sculptura”, Jean-Baptiste Andrea
„În cazul în care crezi în Dumnezeu și vrei să apuci calea religiei, ți-aș spune: În regulă, dar fii conștient că nu ai voie să faci dragoste, să atingi o femeie ori un bărbat, pe nimeni. Ce te faci?”, Jean-Baptiste Andrea
„Obiectivele fascismului se schimbau permanent, era una din trăsăturile fascismului. Din acest punct de vedere, Trump e fascist”, Jean-Baptiste Andrea
3 din 4 cărți scrise de Jean-Baptiste Andrea urmează să fie ecranizate, inclusiv „Mereu cu gândul la ea”.
