Jurnalul Naţional, în culise la cel mai cunoscut cabaret al lumii: Moulin Rouge

Un român se află printre vedetele cabaretului
Moulin Rouge este cel mai cunoscut cabaret al Lumii. Aici s-a scris istoria pasiunilor ascunse ale Franţei ultimului secol, dar au avut loc şi cele mai importante evenimente mondene ale Parisului zilelor noastre. Am pătruns în culisele faimosului cabaret şi am stat de vorbă atât cu vedetele Moulin Rouge, printre care un român, dar şi cu profesionitii din staff. Un material în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional.

La 6 octombrie 1889, Moulin Rouge şi-a deschis porţile şi a primit pe scenă nişte fete care abordau un stil diferit de dans decât cel obişnuit în epocă – Cadrilul. Mişcări revoluţionare, chiuituri, ritm zgomotos şi, mai ales, fuste ridicate care lăsau la vedere picioarele dansatoarelor, dar şi desuu-rile... toate acestea aveau să scrie istorie. De cele mai multe ori dansatoarele erau amatoare. În timpul zilei erau spălătorese, lenjerese, croitorese, iar noaptea se transformau în dansatoare de Cadril. Acest nou stil de dans a devenit imediat un succes şi a atras un număr impresionant de spectatori. Cei care veneau să se distreze erau oameni din toate categoriile sociale: de la cei din clasa mijlocie până la prinţi, artişti, scriitori. Doi ani mai târziu, Cadrilul încă era la modă şi începuse să depăşească graniţele Franţei. Întâi a trecut de cealaltă parte a Canalului. Un britanic, Charles Morton, a schimbat numele dansului, în “French Can-Can” – un dans amuzant, cu gălăgie, care vine din Franţa. Multe dansatoare cu nume sugestive deveniseră faimoase: la Goulue – Lacoma, Muza lui Toulouse Lautrec; Nini Pattes-en-l̕Air – Nini Picioare în Aer, Grille d’Egout – Grătar de Canalizare, la Môme Fromage – Copila de Brânză. Acum, la 125 de ani de la primii paşi, dansul Can-Can este prezentat în fiecare seară pe scena de la Moulin Rouge, nelipsind de la vreun spectacol!

MISS DORIS
Istoria spune că o fetiţă din Germania, care lua lecţii de dans fără ştirea părinţilor, a devenit Miss Doris, faimoasa maestră de balet de la Moulin Rouge. Între Karlsruhe Opera şi Conservator, îşi ia diploma ca profesor de dans şi ajunge în Paris, în 1954. Cabaretul o atrage şi vine la Moulin Rouge în 1957. Miss Doris şi-a format propria trupă de dansatoare, pe care le numea Doriss Girls – Fetele lui Doris. În 1957 erau patru, acum sunt 60. Din 1961, Jacki Clerico, patronul cabaretului Moulin Rouge şi-a dat seama de calităţile lui Miss Doris şi, astfel, ea a devenit coregraf oficial, alături de Ruggero Angeletti. Doriss Girls au fost întotdeauna recrutate din toate colţurile lumii. Din 1997, Janet Pharaoh, noua maestră de balet, organiza audiţii din Las Vegas până la Londra, din Sidney până, evident, la Paris pentru a găsi noi dansatori, atât fete cât şi băieţi.

BUCATARIA
Brigada de la Moulin Rouge (cea mai mare din întreaga Franţă) constă în 120 de şefi de sală şi chelneri care lucrează în fiecare noapte în salonul legendar, ce primeşte 900 de oaspeţi. Mâncarea clienţilor este pregătită de o echipă de 25 de bucătari, iar şampania şi vinul sunt selecţionate din cele mai fine sortimente. Anual, la Moulin Rouge sunt deschise 240.000 de sticle de şampanie. Clienţilor le sunt propuse două meniuri – Toulouse-Lautrec şi Belle Epoque, iar în plus, Á la Carte, meniu vegetarian şi vegan. Cina este acompaniată de Orchestra Moulin Rouge, iar domnii pot să-şi invite la dans iubitele, până la începerea spectacolului.

MOULIN ROUGE, ÎN CIFRE
■ În noiembrie 2014, dansatoarele de la Moulin Rouge au stabilit trei noi recorduri mondiale: cel mai mare număr de rotiri de picior la French Can-Can – 29 de rotiri în 30 de secunde, cel mai mare număr de poziţionări ale unui picior în jurul capului – dansatorul grec Adonis Kosmadakis a realizat 30 de astfel de figuri acrobatice în 30 de secunde, cel mai mare număr de piruete la sol legate între ele şi realizate în şpagat – francezul Nicolas Pihiliangegedara a efectuat 36 de şpagate în rotaţie, în 30 de secunde. Moulin Rouge deţine,din 2010, recordul mondial pentru cel mai mare număr de ridicări de picioare (720 în 30 de secunde, realizate de 30 de dansatoare pe un singur rând) şi recordul pentru cel mai mare număr de şpagate French Cancan consecutive: 30 de dansatoare din trupă au realizat 62 de astfel de figuri acrobatice în 30 de secunde.
■ 630.000 de spectatori pe an, dintre care 50% francezi, iar restul de naţionalităţi străine
■ 900 de scaune şi 700 de frapiere din argint
■ Două spectacole pe noapte, 365 de zile din an
■ 80 de dansatori: 60 de Doriss Girls şi 20 de Doriss Boys
■ Investiţia iniţială în spectacolul “Féerie” a fost de opt milioane de euro
■ 1.000 de costume cu pene, pietre semipreţioase şi paiete. Penele sunt de la Maison Février, casă care colaborează cu Yves Saint Laurent, Lacroix, Givenchy, Galliano, Jean-Paul Gautier, Louis Vuitton. Maison Février este liderul mondial pe piaţa de fashion pentru pene.
■ 800 de perechi de pantofi, de la măsura 38 la 46, executaţi manual de Maison Clairvoy
■ Un acvariu de 40 de tone, şase cai şi cinci pitoni
■ Spectacolul “Féerie”, care este acelaşi din 1999 are patru tablouri: “Moulin Rouge ieri şi azi, Moulin Rouge pentru totdeauna”, “Piraţii”, “Circul” şi “Moulin Rouge din 1900 la...”

JOLENE ŞI ALEXANDRU DENEŞ: Ne-am întâlnit la Moulin Rouge
Jolene şi Alexandru Deneş sunt vedetele cabaretului Moulin Rouge dar şi... soţ şi soţie. Vin din colţuri diferite ale lumii, ea din Australia, iar el din România, dar povestea lor de dragoste este una dintre cele mai frumoase din câte au existat la Moulin Rouge.

■ Jurnalul Național: Când aţi auzit prima dată de Moulin Rouge şi ce v-a fascinat la prima poveste despre acest simbol al Parisului?
■ Jolene Slater Deneș: Am auzit de Moulin Rouge destul de târziu, în adolescenţă, şi, să fiu sinceră, nu aflasem prea multe în afară de faptul că se află în Paris şi că are un spectacol în care se dansează Can-Can. Abia mai târziu, după ce am descoperit istoria locului mi-am dorit să vizitez cabaretul Moulin Rouge şi, de ce nu, chiar să lucrez aici.
■ Alexandru Deneș: Încă de foarte mic am fost în contact permanent cu simbolurile Franţei, ale Parisului, şi cu limba franceză. Bunicul meu trăia la Paris în acea perioadă, aşa că am avut posibilitatea să vizitez majoritatea locurilor turistice ale capitalei pentru prima dată la vârsta de doi ani. Bunicul meu a plecat din România atunci când comuniştii au venit la putere şi nu s-a mai întors niciodată. A decedat la Paris, în 1999, cu un an înainte ca eu să mă stabilesc la Paris. Îmi face mare plăcere să mă uit, din când în când, la pozele pe care le am de la prima mea vizită la Paris. Împreună cu mama mea în faţa Catedralei Sacré-Cœur, în faţa Turnului Eiffel şi a Arcului de Triumf... Primele poveşti despre Moulin Rouge, am început să le aud mai târziu, când cariera mea de dansator începea deja. Până atunci nu am ştiut prea multe detalii despre acest cabaret celebru. Cand eram mic, aveam acasă, printre toate programele şi pliantele de la Operă şi de la alte teatre din lume şi programe de la Moulin Rouge. Dacă nu mă înşel, tatăl meu a văzut doua spectacole diferite la Moulin Rouge, în anii ̕70, când a adus cu el acasă, în România, aceste programe. Era fascinant, când eram mic, să văd acele poze cu costume făcute din pene de diferite culori. Anul acesta am sărbătorit 125 de ani de când Moulin Rouge şi-a deschis porţile. Atâtea generaţii de dansatori şi de spectatori de-a lungul anilor!... Este greu câteodată să nu te gândeşti cu emoţie la toţi cei care au fost marcaţi, într-un fel sau altul, de acest loc. Aniversări, cereri în căsătorie, sau chiar simpli spectatori care au visat de mult timp să viziteze Parisul şi să petreacă o seară în acest faimos cabaret...

■ Jurnalul Național:: Alexandru, tu ai o adevărată istorie a dansului, în familie. Care este povestea ta, Jolena, cum ai descoperit dansul?
■ Jolene Slater Deneș: Am descoperit dansul în şcoala primară, datorită unei profesoare care a venit să ne arate câteva noţiuni. M-am îndrăgostit imediat de dans!
■ Alexandru Deneș: Într-adevăr, dacă pentru părinţii mei cariera de dansator nu a fost decât ceva firesc la momentul respectiv, pentru părinţii lui Jolene a fost un pic mai dificil să accepte alegerea fiicei lor. Ca mulţi părinţi care şi-au trimis copiii la şcolile de muzică, de dans, la diferite sporturi, înainte de 1989, şi părinţii mei au vrut să nu “bat maidanele”, ci să folosesc toată energia pe care o aveam în folosul unei eventuale cariere. În acelaşi timp, dacă urmam o carieră de artist, puteam lucra în condiţii mult mai decente şi aveam posibilitatea de a pleca în turnee în străinătate. Aceste avantaje erau foarte importante în acea perioadă.

■ Jurnalul Național:: Tatăl tău a fost chiar directorul compartimentului de balet de la Opera Naţională Bucureşti, iar sora ta este balerină la Viena. Cumva, drumul spre dans la tine a fost... moştenire de familie. Ştiu că, la început, nu ţi-a plăcut baletul. Cand ai prins drag de dans?
■ Alexandru Deneș: Încă de când eram mic, tot ce mă înconjura avea, într-un fel sau altul, o legătură cu dansul. Tatăl meu lucra la Opera Română, la început doar ca balerin, iar mai târziu ca director al compartimentului de balet. Sora mea, care este cu patru ani mai mare decât mine, studia şi ea dansul la Liceul de Coregrafie. Toţi prietenii de familie ai părinţilor mei erau dansatori la Operă. Mergeam foarte des cu tatăl meu la repetiţii şi la spectacole, iar acasă ascultam muzică de balet şi vizionam casete cu balerini celebri. Multe dintre cărţile pe care le aveam în bibliotecă erau cărţi despre dans. Deci, cam totul se învârtea în jurul acestei meserii. La vârsta de opt ani, cand părinţii mei mi-au spus că mă vor înscrie la examenul de admitere la Liceul de Coregrafie, nu am fost deloc surprins. A fost destul de greu la început pentru că majoritatea prietenilor mei erau înscrisi de părinţi la fotbal, la înot sau la scrimă. Treptat, vecinii de vârsta mea, au început să mă cunoască de “balerinul”. Acest lucru nu m-a împiedicat să am un grup de prieteni buni printre ei. Prieteni, care de multe ori m-au ajutat să uit de problemele pe care le puteam avea la şcoală si datorită cărora am avut o copilărie şi o adolescenţă aproape normale, conform standardelor acelei perioade. Pentru mine, plăcerea de a dansa a venit mult mai târziu. Pot spune că poate chiar în ultimii ani de liceu. Satisfacţia de a putea ajunge prin multă muncă să realizez anumite elemente tehnice şi concurenţa care era între mine şi alţi colegi a fost factorul principal.

Am avut condiţii de antrenament care nu puteau decât să descurajeze un copil, la acea vârstă
■ Jurnalul Național:: Ţi-ai petrecut adolescenţa într-un Bucureşti care încă avea tot soiul de prejudecăţi despre dans. Mai mult decât atât, programul de repetiţii era foarte dificil. Practic, nu ai avut timp liber. Apoi, miza la Operă era foarte mare. Te gândeai atunci dacă merită să faci dans?
■ Alexandru Deneș: Cum spuneam, am fost cunoscut ca “balerinul”... În afară de această poreclă cu care, de altfel, m-am obişnuit destul de repede, nu pot spune că am avut de suferit din cauza prejudecăţilor. Nu m-am simţit niciun moment de-a lungul copilăriei exclus sau tratat altfel din cauza carierei pe care o urmam. şi în adolescenţă, cu toate că programul era infernal, am reuşit să-mi găsesc, din când în când, timp pentru grupul meu de prieteni. Mergeam câteodată la petreceri, făceam cunoştinţă cu tineri de vârsta mea din alte licee, nu pot spune că am avut o adolescenţă ratată. Ceea ce m-a ajutat enorm este faptul că nu am simţit, în niciun moment, vreo presiune din partea părinţilor mei. Cu toate că tatăl meu ar fi avut toate motivele, în poziţia în care era, să-şi dorească ca fiul său să fie de la o vârstă foarte fragedă viitoarea stea a dansului clasic, nu m-a împins să fac sacrificii mai mari decât făceam deja. Mama mea a pus tot timpul accentul pe celelalte materii pe care trebuia să le studiem. În plus de orele pe care le petreceam în fiecare zi în sălile de balet, trebuia să ne facem şi lecţiile pentru a doua zi, ca toţi ceilalţi copii. Pentru mine, partea cea mai dificilă a fost faptul că am studiat baletul într-o perioadă de tranziţie. Adică, am avut condiţii de antrenament care nu puteau decât să descurajeze un copil, la acea vârstă. ţin minte cum, în plină iarnă, la ora 7 dimineata eram agăţat pe scara tramvaiului, traversând tot Bucureştiul pentru a ajunge la ora 8 în sala de balet. Cum trebuia să merg prin noroaiele de la Piaţa Unirii, în perioada în care pasajul şi fântânile s-au construit. În sălile de balet, minuscule, era atât de frig încât, în primele 10 minute de antrenament, nici nu ne simţeam degetele de la mâini şi de la picioare. Din păcate, nici profesorii nu mi-au lăsat o amintire prea plăcută. Întâi a trebuit sa ma obişnuiesc cu ciupiturile şi palmele cotidiene. După care a fost abuzul verbal. Mai târziu, am avut de a face cu capitolul “Revolutia” şi cu trecerea lor de la comunişti înfocaţi la scuze şi remuşcări. Au urmat luptele pentru posturile cu influenţă şi cadourile pe care părinţii trebuiau să le dea regulat. De fapt, sistemul era bine rodat. Profesorul sau profesoara de dans care avea o poziţie mai importantă avea puterea de a alege elevii cu care va lucra la orele de Repertoriu. Deci, putea alege cei mai buni elevi din toate clasele. În acel moment, datorită acestor copii, obţinea rezultate bune la concursurile naţionale. Pentru că obţinea aceste rezultate bune, primea şi mai multe “atenţii” de la părinţii altor elevi, pentru a lucra cu ei şi pentru a-i trata decent. Problema nu era dorinţa profesorilor de a trăi mai bine în acele momente dificile pentru noi toţi, ci faptul că noi, copiii, eram martorii şi uneltele acestui sistem. Revenind la întrebarea ta, acelea au fost momentele în care mă gândeam dacă merită să continui. Nici prejudecăţile, nici munca multă şi nici programul dificil nu m-au făcut să mă îndoiesc dacă merită sau nu, ci, doar din când în când, unii profesori. La Operă miza era într-adevăr mare, dar locurile se eliberau destul de des. Era perioada în care toţi cei care aveau un anumit nivel plecau în străinătate. A fost şi cazul surorii mele, care a stat doar şase luni înainte să dea o audiţie şi să semneze un contract cu opera din Viena. După absolvirea liceului, Opera Naţională Bucureşti era singura mea opţiune. Deja din ultimii ani de liceu, câţiva dintre noi, aveam mici roluri în anumite spectacole de balet. Am avut norocul să intru la Operă din prima încercare. Începuturile au fost destul de emoţionante pentru mine. Am preluat locul din cabina tatălui meu care, în acel moment, ieşise deja la pensie. Am îmbrăcat chiar majoritatea costumelor lui, care îmi veneau foarte bine.

■ Jurnalul Național:: Jolene, cum este privit dansul în Australia?
■ Jolene Slater Deneș: Australia încurajează dansul. Mai ales în prezent. Numărul şcolilor care se ocupă full-time de dans, a crescut. În opinia mea, nivelul dansului din Australia urcă în topul internaţional. Iar acest lucru cred că se întâmplă datorită competiţiei tot mai mari a şcolilor de dans, mai ales că acum fiecare dintre acestea se ocupă de gama completă – contemporan, step, jazz, gimnastică, musical, drama. şcolile sunt precum un magazin la care te opreşti să cumperi tot ce ai nevoie. Oferă absolut tot ce este necesar pentru a face performanţă în industria divertismentului. Îmi place politica aceasta a şcolilor, pentru că te formează ca un dansator ce se poate adapta oricărui stil de dans şi oricărei coregrafii.

■ Jurnalul Național:: Alex, ai descoperit lumea Casino-ului la Cazino Victoria, în Bucureşti. Cine te-a invitat sa dansezi acolo? Care erau diferentele dintre conditiile de la Opera si cele de la Casino?
■ Alexandru Deneș: În primele luni la Operă am muncit foarte mult. A trebuit să învăţ coregrafia mai multor spectacole de balet şi de operă, dar cu toate acestea eram foarte mulţumit de faptul că am scăpat de programul infernal din şcoală şi că puteam să mă antrenez alături de anumiţi balerini de valoare. Nu numai că aveam mai mult timp liber, dar, în plus, primeam şi un salariu. Din păcate, acel salariu îmi ajungea trei zile. Nu puteam înţelege cum colegii mei pot trăi din acei bani o lună întreagă. Eu, atunci, locuiam cu părinţii şi aveam şansa să nu plătesc nici chirie şi nici facturi. Începând o relaţie mai serioasă cu una dintre colegele mele de la Operă, care lucra, în acelaşi timp şi la Cazino Victoria, am avut posibilitatea să-mi fac o altă imagine despre “dansatorii de bar”. Aşa erau numiţi la Operă cei care aveau curajul sa încerce alte stiluri de dans. şi astfel, la nici măcar 19 ani, în momentul în care un loc s-a eliberat la Cazino Victoria, am dat o audiţie şi am început repetiţiile. Următorii trei ani mi-au oferit cele mai frumoase amintiri pe care le am ca dansator în România. Mi-am dat seama foarte repede că, de fapt, Teatrul Cazino Victoria - după denumirea corectă, funcţiona ca un adevărat teatru. Clădirea făcea parte din patrimoniul istoric al Capitalei şi m-a fascinat de prima dată când i- am trecut porţile. Două intrări separate erau puse la dispoziţia clienţilor. Una pentru cazino şi alta pentru teatru. Nu numai că sala de spectacol era foarte frumoasă, dar şi cei care lucrau acolo erau adevăraţi profesionişti. De la conducere până la tehnicieni, costumiere şi artişti. Costumele erau create de creatori de modă foarte cunoscuţi pe plan naţional. Coregraful cu care am lucrat o perioadă era adus din Las Vegas. El nu numai că a trebuit să monteze un spectacol în fiecare an, dar a trebuit să ne şi înveţe sa dansăm. Jazz, dans latino, hip-hop, rock & roll, swing, stiluri de dans pe care nimeni nu le preda în acel moment în România. Dansatorii cu care lucram erau, în mare parte, angajaţi cu carte de muncă în alte trupe - la Teatrul de Operetă sau la Opera Naţionala, sau în trupe de dans folcloric.
■ Jolene Slater Deneș: Eu eram pregătită. Studiul pe care îl făcusem în şcoală m-a învăţat mai multe stiluri de dans. şcoala se şi numeşte ... “pentru artele spectacolului”. Cabaretul era un stil pe care l-am învăţat la şcoală, alături de celelalte. şi dansul pe tocuri înalte are provările sale, să ştiţi! Când dansezi pe tocuri foloseşti grupe diferite de muşchi, iar centrul de greutate se mută, pentru ca mişcările să arate elegant şi să nu se vadă efortul pe care-l depui.
■ Alexandru Deneș: Diferenţele cele mai importante între Cazino Victoria şi Operă erau orele de lucru şi salariul. La Operă începeam programul la 10.00 cu studiile de dans – antrenamentul, după care urmau repetiţile. După o pauza de câteva ore, reveneam după-amiaza pentru alte repetiţii sau pentru spectacol. Salariul lunar era de circa 90$-100$. La Cazino Victoria, după perioada în care se monta noul spectacol (o dată pe an) lucram cinci zile pe săptămână, două ore pe zi. Salarile se negociau individual, o dată pe an. Primul meu salariu a fost de 250$. În plus, în fiecare noapte, după spectacol, eram dusi acasă cu un microbuz.

■ Jurnalul Național:: Profesorii din şcoala veche de balet îşi îndemnau elevii să facă “orice, dar să nu ajungă să danseze în baruri”. Cum te-ai luptat tu cu mentalitatea aceasta? Ce spuneau cei din domeniu atunci când au aflat ca lucrai şi la Casino Victoria?
■ Alexandru Deneș: Înţeleg de ce profesorii insistau ca elevii lor să urmeze o carieră de dans clasic. Asta predau ei în şcoală. Cursuri de dans contemporan, dans de caracter şi dans popular... erau predate, dar fără a li se da cu importanţă, cu adevărat. Ca să fiu sincer, nici măcar elevii ce aveau ca preferinţă dansul contemporan nu erau prea apreciaţi. şcoala pregătea doar balerini, punct. Bineînţeles că am avut şi eu parte în şcoală şi în Operă de discursul despre dansatorii de bar sau “dansatorii pe sticlă”. Nu am înţeles niciodată de unde ideea că în baruri se dansează pe sticlă. Cred că mi s-a întâmplat o singură dată să dansez “pe sticlă” şi asta într-un platou de televiziune. În niciun moment de-a lungul carierei mele nu am dansat într-un bar. Pentru mine, Cazinoul Victoria a fost un adevărat teatru, un adevărat spectacol de cabaret unde am lucrat împreună cu nume cunoscute ale muzicii uşoare - Marcel Pavel, Sanda Ladoşi, Luminiţa Anghel şi cu acrobaţi şi magicieni din lumea circului. Acolo am şi realizat ce înseamnă a fi un dansator profesionist. După definiţia mea, un dansator devine profesionist atunci când dansul este profesia lui. Când, prin faptul că dansează pe o scenă sau într-un studio de televiziune, poate fi plătit suficient pentru a trăi din acele sume de bani. De aceea, am considerat că în România anilor ̕90, dacă voiai să începi o carieră de balerin la Operă o făceai mai mult din pasiune, nu pentru a putea trăi decent. Impresia pe care mulţi balerini o au, aceea că celelalte stiluri de dans le sunt accesibile atunci când decid să facă această schimbare, este complet falsă. În primul rând, pentru a dansa într-un spectacol de cabaret trebuie să ai un anumit aspect fizic şi o anumită înălţime. Aceasta este prima condiţie, înainte de orice audiţie. şi eu am venit la Cazino Victoria crezând că pregătirea mea de balerin mă va ajuta să efectuez cu uşurinţă orice coregrafie. Vă pot spune că şocul a fost foarte mare. Mi-am dat seama foarte repede că, în afară de faptul că îmi ieşeau anumite elemente tehnice, care oricum sunt rar cerute într-un spectacol de cabaret, studiul dansului clasic de-a lungul atâtor ani nu a făcut decât să mă blocheze. Pentru mulţi ani am avut impresia că mă mişcam pe scena ca un “şifonier”. Nu aveam relaxarea şi uşurinţa în mişcare pe care colegii mei o afişau în celelalte stiluri de dans. A trebuit să mă lupt mult timp cu acea poziţie ţeapănă pe care o moştenisem din şcoală. Profesorii ar fi trebuit, de fapt, să le explice elevilor că, dacă aleg să urmeze doar cursuri de dans clasic, vor putea fi doar dansatori de dans clasic. Am încercat să păstrez secret faptul că începusem să lucrez la Cazino Victoria. Asta pentru că nu-mi doream ca părinţii mei să se simtă jenaţi în faţa foştilor colegi de la Operă pentru alegerea mea. Această perioadă destul de dificilă şi pentru ei, le-a permis să înţeleagă mai bine ceea ce fac, să mă vadă în spectacol şi să realizeze că sunt, în sfârşit, fericit cu turnura pe care a luat-o cariera mea.

■ Jurnalul Național:: Ai făcut şi modeling. Cât de departe ai ajuns în fashion?
■ Alexandru Deneș: Cazino Victoria a fost o adevărată rampă de lansare pentru mine. De fapt, dacă lucrai acolo era o garanţie a profesionalismului pentru toţi cei care căutau dansatori. Noi eram cinci sau şase băieţi care colaboram cu toate televiziunile. Mai ales cu TVR-ul, pentru emisiunile de divertisment. ştiam cu siguranţă ca vom fi contactaţi de postul naţional cel puţin de două ori pe an, pentru emisiunile de Paşte şi cele de sfârşit de an. Atmosfera era bună şi, în plus, eram cam tot timpul aceiaşi dansatori, cântăreţi şi actori prezenţi pe platourile de filmare. Etam plătiţi bine, dar banii veneau tot timpul şase luni mai târziu, lucru care nu ne deranja prea tare. şi televiziunile particulare foloseau aceiaşi dansatori, tot timpul. Astfel am ajuns să colaborez în mod regulat cu PROTV, Tele7abc, Antena1 şi chiar pentru inaugurarea postului PrimaTV. Participam la diferite spectacole, la campanii publicitare, filmam la studiourile Buftea pentru diferite filme sau spoturi publicitare. ţin minte că am dat şi un test la PROTV pentru a fi prezentator. A trebuit să citesc câteva paragrafe şi să prezint vremea. ştiam că fiind rârâit şi fără o dicţie perfectă nu am prea multe şanse, dar am considerat că merită experienţa. A fost o perioadă în care trebuia să jonglez cu programul fix de la Operă şi de la Cazino şi, în plus, să găsesc timp pentru filmări şi repetiţii. Nici acum nu-mi dau seama cum reuşeam. ştiu doar că, la un moment dat, ajunsesem să dorm doar patru ore pe noapte şi să fiu epuizat. În schimb, era o atmosferă foarte bună între noi, cei care lucram în permanenţa peste tot. Ne contactam unii pe alţii când aflam că cineva caută dansatori şi chiar ne fixaserăm un preţ minim pentru a accepta o propunere de colaborare. Astfel, cei care nu erau gata să plătească preţul cerut, nu puteau găsi alţi dansatori cu experienţa noastră. Revenind la întrebarea ta, aceasta a fost şi perioada în care am început sa particip şi la prezentări de modă. Eram departe de a fi cel mai cunoscut model din România, dar, cu toate acestea pot spune ca am colaborat cu toţi creatorii de modă romani cunoscuţi la acel moment. Prima oară am prezentat pentru Jannine la Ateneul Român, colecţia era numită “Jar”. Lucrând deja pentru ea ca dansator la colectia precedentă, prezentată la Teatrul Naţional, Colecţia “Metropolis” mi-a oferit această şansă. Am prezentat şi pentru Cătălin Botezatu, pe care l-am cunoscut la o filmare la TVR. Au urmat Doina Levintza, Zina Dumitrescu, şi multe alte prezentări. La un moment dat eram înscris la agenţia MRA. Prezentările de moda au fost pentru mine ceva ce făceam mai mult ca un hobby. Nu am fost niciodată plătit ca manechin cum eram plătit ca dansator.

Castingul a presupus una dintre cele mai lungi audiţii pe care le-am dat în viaţa mea
■ Jurnalul Național:: Un impresar ţi-a propus un contract în Coreea, pe vremea când dansai în România. Repetiţiile urmau să se desfăşoare la Paris. Atunci te-au acceptat şi la Lido. Cum ai ales?
■ Alexandru Deneș: Când mi s-a propus contractul de un an în Coreea de Sud, am fost nevoit să iau o decizie foarte dificilă. Pe de-o parte, aveam toate motivele să rămân în ţară. Câştigam foarte bine, făceam ceea ce-mi plăcea, aveam contacte în mai multe domenii, contacte pe care riscam să le pierd plecând pentru un an. Ieşeam în cluburi selecte şi aveam ca prieteni vedetele momentului. şi, bineînţeles, ceva ce însemna mult pe atunci - aveam cartea de muncă şi vechimea la Operă. Pe de altă parte, începusem să obosesc. Dormeam foarte puţin şi lucram foarte mult. Îmi vedeam părinţii foarte rar, cu toate că locuiam împreună. Ajungeam acasă, de multe ori, la ora trei sau patru dimineaţa, ca să plec din nou la ora nouă. Mâncam între repetiţii, pe unde apucam. ţin minte că la Opera, la bufetul angajaţilor, puteam plăti consumaţia o dată pe lună, la salariu. Astfel am realizat, că, de fapt, tot salariul meu de la Operă rămânea la bufet, pentru mâncare. Cu toate că-mi doream să continui cariera pe care o începusem, mi-am dat seama că, în domeniul meu, în România, făceam tot ce se putea: operă, cabaret, televiziune, modă... La Operă, condiţiile nu se îmbunătăţeau deloc. Câteodata dădeam spectacole cu 50 de spectatori în sală. De multe ori dansam în frig, riscând să ne accidentăm. ţin minte şi acum că una dintre marile noastre soliste, care la momentul respectiv se apropia de sfârşitul carierei, îmi spunea pe holul Operei: “Pleacă, pleacă cât poţi. Nu-ţi pierde tineretea aici”. De mic auzisem de mari balerini care, la sfârşitul carierei, cădeau în depresie sau deveneau alcoolici. Fără o familie sau un grup de prieteni adevăraţi, cu o situaţie financiară dificilă, sfârşitul carierei de balerin poate fi un moment foarte dificil. Realizând acest lucru încă de la începutul carierei, am decis că dansul va fi pentru mine, în primul rând o afacere şi în al doilea rând o pasiune. Un alt motiv pentru care am acceptat acest contract a fost faptul că agentul şi compania de producţie din Franta erau de încredere. Ştiam că voi avea condiţiile promise la semnarea contractului şi garanţia că voi lucra alături de dansatori de valoare din diferite ţări. De altfel, în acelaşi contract am plecat mai mulţi dansatori de la Cazino Victoria. Alt lucru care m-a convins să fac acest pas. Partea cea mai dificilă a fost de a-mi anunţa părinţii că o să plec de la Operă şi din ţară pentru un an. Cele două săptămâni de repetiţii din Paris au fost destul de intense. Repetam în fiecare zi la teatrul “Casino de Paris”, un alt loc celebru din istoria spectacolelor de cabaret pariziene. Audiţia la Lido am obţinut-o mai mult din întâmplare şi asta cu ajutorul unor colege care repetau şi ele cu noi pentru contractul din Coreea. De fapt, cei de la Lido căutau doar băieţi în acel moment. Patru dansatori ne-am prezentat la această audiţie privată, organizată special pentru noi. Pot spune că, pentru mine, deja faptul că mă aflam în incinta unui cabaret de acest nivel era o realizare. Nici nu mai conta dacă audiţia decurge bine sau nu. După ce am terminat exerciţiile impuse de coregraf am fost măsuraţi şi invitaţi să venim să vorbim cu directorul corpului de dans care urmărise toată audiţia. A fost foarte amabil, ne-a spus că este prima dată când are dansatori români la o audiţie şi că i-ar face plăcere să ţinem legătura pentru că nu ne poate da un răspuns decât în două saptamâni pentru că are planificată o audiţie la Londra. Dorea să ia o decizie după ce vedea şi dansatorii care urmau să se prezinte acolo. A fost, în schimb, surprins să afle că am venit să dăm audiţie fără un CV şi că nu-i putem lăsa nici măcar un număr de telefon la care ne poate contacta, pentru că vom fi în Coreea pentru un an. Deci, nu a fost alegerea mea. Aveam un contract cu care eram blocat pentru un an de zile. Aceste repetiţii şi audiţia de la Lido au avut loc în luna Februarie 1999. Nu m-am gândit o secundă când am ieşit de la aceea audiţie că voi lucra pentru ei peste mai puţin de doi ani. De fapt, doar la câteva luni dupa ce am început sa lucrez la Moulin Rouge am început să colaborez şi cu cei de la Lido pentru spectacolele pe care le pregăteau anual, pentru perioada de iarnă, adică din luna noiembrie până la începutul lui Martie. Aceste spectacole aveau loc după-amiaza, de trei ori pe săptămană. Cum nu toţi dansatorii lor erau disponibili şi pentru aceste spectacole, câţiva dansatori suplimentari erau angajaţi pe această perioadă doar pentru spectacolele de pe timpul zilei. Astfel, bineînţeles cu aprobarea conducerii de la Moulin Rouge - având un contract de exclusivitate, am colaborat pe perioada noiembrie 2000 - martie 2003 şi cu cei de la Lido.

■ Jurnalul Național:: Cum aţi aflat de castingul pentru Moulin Rouge?
■ Jolene Slater Deneș: Aveam un job în Queensland, iar prietena care lucra în acelaşi loc cu mine mi-a spus că în drumul spre casă, spre Melbourne, va face o escală la Sydney pentru o audiţie pentru Moulin Rouge. Mi-a spus că m-aş potrivi, aşa că ne-am schimbat amândouă biletele de avion şi ne-am prezentat la audiţie.
■ Alexandru Deneș: În Septembrie 1999, după şase luni în Coreea de Sud, una dintre colegele noastre care dăduse audiţie cu ceva timp înainte, a fost contactată de către cei de la Moulin Rouge. Au anunţat-o că a fost aleasă să facă parte din trupa care va începe noul spectacol, “Féerie”. Astfel, în momentul în care noi am revenit la începutul lui 2000 în Europa, ea lucra deja la Moulin Rouge. Aceeaşi companie de producţie cu care am fost în Coreea, ne-a oferit imediat după, un scurt contract în Germania. Odată ce am terminat şi acolo, neavând nimic prevăzut după, am contactat câţiva foşti colegi pentru a vedea dacă cineva a aflat despre eventuale audiţii. şi, uite aşa, fosta noastră colegă ne-a spus că la Moulin Rouge au nevoie de băieţi. Cu promisiunea că directoarea corpului de dans ne aşteaptă pentru o audiţie privată, patru dintre noi, toţi români, ne-am făcut bagajele şi am plecat din Germania, spre Paris. Era pentru noi toţi o ultimă şansă înainte de a ne întoarce la Bucureşti.

■ Jurnalul Național:: Cum s-a desfasurat castingul?
■ Jolene Slater Deneș: Pentru mine castingul a presupus una dintre cele mai lungi audiţii pe care le-am dat în viaţa mea. A durat cam şase ore şi a trebuit să trecem prin toate: balet, showgirl, jazz, flexibilitate şi rezistenţă şi, bineînţeles, Can-Can. şi, în plus, toate elementele de acrobaţie pe care le puteai face.
■ Alexandru Deneș: La Audiţia de la Moulin Rouge am venit mult mai bine pregătit decât fusesem cu un an înainte, la Lido. CV, poze, e-mail de contact, şi, în primul rând, frica de a nu avea nimic altceva de lucru după. Aveam foarte mari emoţii. Eram cel mai tânăr din grup şi renumele acestui cabaret în care tocmai intrasem să-mi încerc şansa punea o presiune şi mai mare pe umerii mei. Pot spune că am simţit, în momentul în care i-am păşit pragul, că nu este un cabaret ca oricare altul. De data asta îmi încercam şansa la cel mai celebru cabaret din lume. Ceea ce m-a ajutat mult să mă relaxez a fost felul prietenos în care am fost întâmpinaţi de şeful ansamblului de băieţi. El ne-a învăţat coregrafia pe care a trebuit să o executăm în faţa directoarei şi tot el a fost cel lângă care a trebuit să stăm în linie pentru a vedea dacă suntem destul de înalţi. La Moulin Rouge înălţimea minimă la băieţi este de 1,85m. A trebuit să executăm coregrafia unui număr din spectacol, din tabloul “Pirati”. Am fost foarte plăcut surprins să aflu la sfârşitul audiţiei că doi dintre noi am fost reţinuţi pentru a începe repetiţiile chiar a doua zi. Aşa că nu m-am mai întors la Bucureşti, cum era prevăzut, ci am rămas la Paris să încep repetiţiile pentru spectacolul de la Moulin Rouge.

■ Jurnalul Național:: De cat timp dansaţi la Moulin Rouge?
■ Jolene Slater Deneș: Am ajuns la Moulin Rouge în aprilie 2002. Deci, în curând se vor împlini 13 ani.
■ Alexandru Deneș: După audiţie şi perioada de repetiţii am început pe scenă pe 4 Aprilie 2000. Deci, în curând, voi sărbători 15 ani pe scena Moulin Rouge.