„Au, mă doare! De ce mi se recomandă un psiholog?”

Aceasta a arătat, de asemenea, cum îi poate ajuta un psiholog sau un psihoterapeut pe pacienții cu dureri cronice să iasă din acest cerc vicios, chiar dacă cei mai mulți consideră că este vorba despre o afecțiune medicală care ar trebui tratată exclusiv de un medic sau de un kinetoterapeut.

Irina Grigorovici: - Cȃnd mi-ați propus să vorbesc despre durerea cronică, mi-a venit în minte următoarea întrebare: «Care sunt lucrurile cele mai importante din viaţa ta la care ai vrea să te întorci, dar nu o poţi face din cauza durerii?». Răspunsul nu este deloc simplu. Să luăm un exemplu. O persoană pasionată de munte îşi petrece fiecare weekend făcȃnd drumeţii montane, explorȃnd natura şi bucurȃndu-se de compania prietenilor. În urma unui accident, are o fractură de gleznă, suferă o operaţie şi are nevoie de repaus. Recuperarea este grea, fiecare pas îi produce durere fizică intensă. Depinde acum de ajutorul altei persoane, nu mai poate face lucrurile pe care obişnuia să le facă înainte, dar mai ales nu se mai poate întoarce pe munte. Dacă am întreba această persoană „De ce anume îţi este dor?”, cel mai probabil răspunsul ar fi: „De munte, natură şi timp cu prietenii!”. 

Pentru o perioadă limitată (una - două - trei luni) durerea suferită în urma traumatismului limitează accesul persoanei la lucrurile care îi făceau plăcere şi care îi aduceau momente de tihnă şi mulţumire. Odată cu vindecarea, persoana se poate întoarce la pasiunea sa. 

Dar dacă durerea ar rămȃne în viaţa acestei persoane? Dacă ea ar dura ani şi ani, în ciuda multor tratamente şi intervenţii medicale? „Nu ar trebui să vă doară” sau „Nu ar trebui să vă mai doară” e ceva ce poate fi auzit în urma unui control medical. Dacă durerea s-ar extinde, devenind greu de localizat şi greu de explicat în mod clar şi obiectiv?! „Mă doare în tot corpul” e ceva ce poate fi spus în faţa unui medic. Și dacă durerea devine atȃt de prezentă încȃt persoana nu mai ştie cum arată bucuria, plăcerea sau la ce ar vrea să se întoarcă?! Atunci, la întrebarea „De ce anume îți este dor?”, răspunsul cel mai probabil ar fi: „De viaţa mea!”. 

• De ce apare această durere extinsă, cronică, dacă medicul spune că, din punct de vedere fizic, nu ar trebui să mai doară? Este vorba doar despre o somatizare a unei suferințe psihice sau despre o percepție amplificată a durerii?

  Citește pe Antena3.ro

  

  Cum arată buletinul de vot la primul tur de la alegerile prezidențiale 2024

Irina Grigorovici: - Durerea este o experiență pe care majoritatea oamenilor o resimt. Durerea apare ca urmare a unui semnal dat de sistemul nervos cu scopul de a ne anunţa că ceva este în neregulă în corp. Dacă suferim un accident, o vătămare, terminaţiile nervoase de la sursa rănii (receptorii durerii) sunt activate, se eliberează o serie de mesageri chimici (neurotransmițători) care călătoresc prin măduva spinării către creier. Aici, la nivelul creierului, se înregistrează durerea și se transmite un semnal de răspuns înapoi în zona leziunii. Odată cu aceste semnale, creierul antrenează şi o serie de reacţii fizice, cum ar fi stare de greață, ritm cardiac crescut, lacrimi etc. Este un proces complex, menit să ne salveze viaţa. Fără durere, nu ştim că ne-am accidentat, ceea ce poate duce la agravarea rănii și la generalizarea infecţiei. 

Durerea care rămâne și după vindecare

Durerea poate fi acută sau cronică. Durerea acută este limitată în timp și este un simptom al unei vătămări. Odată cu îngrijirea și procesul de vindecare, semnalele de durere dispar. 

În schimb, durerea cronică persistă dincolo de perioada de tratament sau dincolo de momentul vindecării. În cazul durerii cronice, semnalele de durere NU dispar; durerea durează câteva luni mergând până la ani. În timp, acest lucru poate duce la modificări ale sistemului nervos, în sensul sensibilizării lui, şi ceea ce se poate experimenta este o intensificare a durerii. 

Majoritatea oamenilor consideră durerea cronică o afecțiune medicală care ar trebui tratată exclusiv de un medic sau de un kinetoterapeut. Deși este o viziune obişnuită, des întâlnită, ea este adesea incompletă și a dus la multe „daune colaterale” neintenționate, în special în ultimii ani. 

Fiecare individ experimentează durerea într-un mod unic care este determinat atȃt de factori fiziologici, cȃt şi de factori psihologici și sociali. Acești din urmă factori pot juca un rol critic în dezvoltarea și menținerea unei afecțiuni cronice. Factorii biologici stau de regulă la baza unui dezechilibru fizic (afecţiune, boală), dar percepția individului asupra bolii determină modul în care o experimentează (ce simte vizavi de ea și cum se comportă). 

„Suferinţa emoţională şi comportamentul în durere sunt reacţii influenţate de diferenţele individuale”, subliniază Irina Grigorovici, psiholog clinician.

 

Care este rolul psihologului în ameliorarea suferinței fizice?

Irina Grigorovici: - Am în minte aceeași întrebare, cea de la începutul acestui articol, dar pusă acum dintr-o altă perspectivă, cea de terapeut: „La ce anume ar vrea această persoană să se întoarcă și cum o pot ghida/însoţi în a găsi drumul cel bun către asta?”.

Răspunsul poate fi provocator. Cum să îi ajuți pe oameni să facă faţă durerii, să facă faţă vieţii în prezenţa durerii, cum să îi ajuţi să trăiască cu durerea când dorința lor reală este să trăiască fără ea?

Când ajung în cabinetul de psihoterapie, persoanele cu durere cronică de cele mai multe ori simt frustrare intensă pentru că nu au primit răspunsurile pe care le caută vizavi de cauza durerii sau că nu au primit nivelul aşteptat de ameliorare a durerii în urma tratamentelor. Se pot simţi, de asemenea, neînţelese/neauzite, fără speranţă şi obosite. De aceea, la întâlnirea cu un psiholog/psihoterapeut, aceste persoane manifestă îndoială, nu cred că le mai poate ajuta ceva, mai ales ceva din afara zonei medicale. 

Astfel, cel puţin la început, rolul psihologului îmbracă forma ascultării empatice, a construirii încrederii şi motivaţiei persoanei pentru psihoterapie. În durerea cronică, poate mai mult ca în alte situaţii, înaintea oricărui tip de ajutor psihologic, e nevoie de o construcţie a încrederii atȃt în relaţia terapeut client, cȃt şi în procesul terapeutic.  

„Psihologul pune durerea în contextul vieții” 

Persoanele cu durere cronică deseori constată că durerea le afectează mai mult decât o zonă a corpului (picior, cap, spate ș.a.m.d.). Durerea afectează tot ceea ce fac: felul în care lucrează - performanţa la job, felul în care relaţionează - relaţiile cu ceilalţi (cu familia, cu prietenii), felul în care se deplasează sau se implică în activităţi fizice - funcţionarea fizică, felul în care se bucură de viaţă - viaţa socială, felul în care gândesc, felul în care se simt - dispoziţia de zi cu zi, felul în care dorm - calitatea somnului, felul în care se hrănesc - comportamentul alimentar.

Într-un cuvȃnt, calitatea vieţii. Efectul? Gȃnduri şi emoţii negative:

• Sentimente de vinovăţie sau ruşine. Atunci când durerea limitează capacitatea de a menține rolul în familie, un pacient cu durere cronică poate simţi vinovăţie sau ruşine ca părinte sau ca partener de cuplu. Pot să apară gȃnduri de tipul: „I-am dezamăgit pe ceilalţi”. 

• Dependenţa de ceilalţi, neputinţă. Durerea duce la creşterea dependenței de ceilalți. De-a lungul timpului, un pacient cu durere cronică poate ajunge să se simtă ca o povară pentru ceilalţi. Pot apărea gȃnduri de tipul: „Nu mai pot face nimic, sunt o povară”. 

• Îngrijorare și anxietate. Durerea creează multă incertitudine cu privire la viitor. Apar întrebări de tipul „Dacă nu mai pot munci?”. Prin vizitele medicale repetate şi tratamentele urmate, durerea cronică bulversează stabilitatea financiară a persoanei și obiectivele sale de viitor. Apar întrebări precum: „Dacă rămȃn fără bani?”. Anxietatea și frica sunt cele mai frecvente răspunsuri emoționale la durerea cronică.

• Izolare, retragere, evitare. Pacienții cu durere cronică devin adesea izolați și deconectați de ceilalți. Pot apărea gȃnduri de tipul: „Mai bine stau singur și nu mă mai vede nimeni”.

• Tristeţe, lipsă de speranţă, frustrare. Durerea fură adesea surse de plăcere şi bucurie. Capacitatea pacientului de a se angaja în hobby-uri și activități recreative este redusă. El rămȃne „blocat” în durere. Pot să apară gȃnduri de tipul „Sunt inutil. Sunt vlăguit. Nu am să mă simt niciodată mai bine”, precum și stări depresive cu sau fără tendinţe suicidare. 

Toate aceste gȃnduri şi emoţii negative afectează, la rȃndul lor, durerea, o accentuează. Ele reprezintă „căi de deschidere a durerii”!

Cum ne poate ajuta, concret, un psihoterapeut, să diminuăm durerea fizică?

Irina Grigorovici: - Un psiholog sau un psihoterapeut vă poate ajuta în felul următor:

• să explorați aceste emoţii legate de durere; 

• să găsiţi noi alternative de a gȃndi despre durere; 

• să vă dezvoltați abilități de adaptare la durere, astfel încât să o puteți gestiona mai bine;

• să vă schimbaţi unele comportamente sau să iniţiaţi altele noi;

• să faceţi mici schimbări în mediul în care trăiţi sau munciţi; 

• să faceţi mici schimbări în stilul de viaţă, care să vă permită să vă implicaţi din nou sau mai mult în activităţi care vă aduc plăcere sau bucurie; 

• să învățați să vă susțineți, cu încredere şi curaj; 

• și, nu în ultimul rȃnd, pentru că durerea cronică duce de multe ori la insomnie, un psiholog vă poate ajuta să învăţaţi cȃteva reguli de igienă a somnului.  

În funcție de tipul de terapie pe care îl practică, un psihoterapeut poate apela la mai multe modalităţi de intervenţie psihologică. De exemplu, în cazul Terapiei Cognitiv Comportamentale, cȃteva dintre strategiile sau tehnicile la care poate apela un psihoterapeut pentru a oferi ajutor sunt: tehnici de relaxare, cum ar fi meditația sau exercițiile de respirație, relaxarea musculară progresivă sau imageria dirijată, mindfulness - care presupune o atenție conștient îndreptată asupra unor emoţii sau senzaţii, fără a le judeca într-un fel; restructurare cognitivă, testarea gȃndurilor şi a credinţelor negative, jurnale zilnice, interpretări alternative, examinarea îngrijorării şi combaterea generalizării, experimente comportamentale, tehnici de dezvoltare a abilităţilor sociale, gradarea unor sarcini, expunerea „in vivo” etc.

„Ca o concluzie, psihoterapia completează viziunea asupra durerii cronice ținȃnd cont de întreaga experienţă a persoanei. Paradoxul durerii cronice este că răspunsul la durere - cum ar fi: negarea, complacerea sau retragerea socială - poate duce la menținerea problemelor. În psihoterapie, se pune accentul pe resursele şi abilităţile deja existente la nivel de individ, pentru îmbunătățirea calităţii vieții și se oferă răspunsuri alternative la durere; se urmăresc „căile de închidere a durerii”. Psihoterapia completează tratamentul medical la care poate apela o persoană”, explică Irina Grigorovici.