Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este de 10 ani în Japonia, unde lucrează la un institut naţional de cercetarea seismelor, în localitatea Tsukuba, situată la 60 de kilometri nord de Tokyo. Bogdan Enescu continuă o tradiţie din familie, tatăl său fiind prof. dr. Dumitru Enescu, de la Institutului Naţional pentru Fizica Pământului. Bogdan a studiat în România, a plecat cu o bursă în Japonia, apoi şi-a continuat studiile doctorale acolo, unde soarta a făcut să-şi întemeieze o familie. Cum trăieşte un specialist în seisme clipa în care se produce un mega-cutremur? Ce măsuri şi-a luat după ce Japonia a fost cuprinsă de pericolul nuclear? Câteva întrebări la care Bogdan ne-a răspuns după ce şi-a trimis familia într-o zonă mai adăpostită, în sudul Japoniei, la Osaka.
Jurnalul Naţional: Eşti singur acasă, dar în majoritatea timpului la muncă, pentru că eşti exact acolo unde acum este mai mare nevoie.
Bogdan Enescu: Am vrut şi eu să plec pentru o perioadă, dar e mai complicat, sunt probleme la serviciu, e mult de muncă în perioada asta şi nu era cazul. Pe ai mei am reuşit să-i trimit la Osaka, unde sunt părinţii şi fratele soţiei. Asta cu plecarea lor este o soluţie bună pentru moment, cel puţin, mai ales că acum este vacanţă pentru elevi. Băiatul cel mare are 9 ani, este la şcoală - Alexandru – şi cel mic, Andrei, este la grădiniţă, are doar patru ani. Pentru ei Osaka este o destinaţie bună, pentru că pentru copiii mici chiar şi nivele mici de radiaţii pot fi problematice.
Bine, nu cred că este nimeni la adăpost în caz de expunere continuă la radiaţii, chiar şi la nivele mici, dacă este vorba despre o perioadă mai îndelungată.
Depinde foarte mult şi de zonă. Bineînţeles că dacă eşti aproape, acolo, de “focar”, ca să-i zicem aşa, sau într-o zonă de pe o rază de 20, 30 sau 80 de kilometri, cum recomandă americanii, acolo probabil că e periculos, dar pe măsură ce te distanţezi, nivelul scade. Şi radiaţia în Japonia înainte de evenimentele astea era mai mică, nu ştiu, de ordinul de mărimă, dar comparat cu background-ul de radiaţie din alte ţări, cum ar fi SUA, era mai mic. Depinde mult la ce nivel de referinţă te raportezi, unde te situezi, în fine, problema e mai complicată.
De câţi ani trăieşti “experienţa japoneză”?
Am plecat în 1998. Dar nu am stat numai în Japonia, a fost iniţial o bursă, apoi am fost şi în ţară o perioadă şi în Germania. A fost un fel de master, un studiu pentru un an de zile, iar după aceea mi s-a recomandat un doctorat. Ulterior, viaţa a făcut să rămân aici, unde mi-am întemeiat o familie. Atunci când am ajuns aici noi nu aveam master în România, dar anul acela pe care l-am petrecut la studiu mi-a fost echivalat şi am fost acceptat la doctorat.
Citește pe Antena3.ro
Care este specializarea exact?
Seismologie. Cutremure, pe înţelesul oricui.
Este o pasiune mai veche, vine cumva din familie?
Cam aşa. Nu mă gândeam acum nu ştiu câţi ani că o să ajung să fac treaba asta chiar în Japonia, dar iată că viaţa a ales şi de data asta. Faptul că am ajuns aici să studiez cutremurele, asta, profesional vorbind, a fost o întâmplare fericită. Dar ce se întâmplă acum este trist. Chiar dramatic.
Lucrezi într-un institut de specialitate, eşti cercetător la Tsukuba. Vorbeşte-mi un pic despre munca ta acolo.
Locul de muncă este Institutul Naţional de Studiere şi Prevenire a Dezastrelor. Este un institut naţional, deci sarcinile sunt pe măsură. Eu sunt la departamentul de Cercetare a Cutremurelor. Tsukuba este situat la circa 60 de kilometri nord de Tokyo.
Cum trăieşte un specialist un cutremur? Se gândeşte la ceva anume, studiază intensitatea, undele, ştiu eu? Cu cât urmărim mai mult “Dezastre în aer”, la Discovery, cu atât mai mult, parcă, ne facem probleme în avion, la orice gol de aer sau turbulenţă. Presupun că şi pentru un seismolog un cutremur puternic poate fi perceput un pic diferit de cum este perceput de omul de rând. Prin prisma asta, a cunoştinţelor din domeniu care năvălesc în minte într-o fracţiune de secundă.
Cât am fost în Japonia în cei circa 10 ani de cânt sunt aici, cutremurul din 11 martie este, de departe, cel mai serios pe care l-am “trăit”. De altfel, este, şi conform statisticilor, unul din topul seismelor, dacă putem spune aşa. Cât am fost la Osaka, de exemplu, am trecut prin mai multe cutremure de pământ de intensităţi diferite. Mi-aduc aminte de unul de la Tokyo, care m-a prins într-un hotel cu foarte multe etaje, eram undeva, sus, la un etaj superior, şi m-am speriat, pentru că se clătina destul de puternic clădirea. Însă japonezii sunt destul de calmi în situaţiile astea, majoritatea.
Dar de data asta, la 11 martie, unde erai când s-a produs cutremurul?
Eram la institut. Trebuie să amintesc faptul că înainte de cutremurul ăsta de magnitudine 9, în aceeaşi zonă a fost un alt cutremur de magnitudine 7,2. Ei, când a fost cutremurul respectiv mi-a fost un pic de teamă, pentru că au fost ceva zguduiri, dar s-au oprit, şi atunci nu s-a întâmplat nimic, nu am înregistrat nici o pagubă materiale, inclusiv computerele au rămas bine-merci pe birouri. Acum, însă... Noi avem un sistem de avertizare la institut. Când se simte că urmează să vină ceva puternic dintr-o parte sau alta a Japoniei, încep să clicăie nişte luminiţe de avertizare, că vine seismul. Deci ştim cumva cu un timp înainte că vine un cutremur.
Ce înseamnă acest “cu un timp înainte”? Cât timp?
Asta depinde de unde este situată zona în care se produce seismul. Dacă e la distanţă mare, timpul de reacţie e ceva mai lung. În cazul ăsta, cutremurul s-a produs în ocean, la distanţă, iar timpul a fost de, să zicem, 20 de secunde, cu aproximare. Scenariul acesta a fost: am avut o avertizare, ne-am dus la monitoare să vedem ce se întâmplă, să vedem cutremurul, şi când a venit unda în zona Tsukuba, credeam că nu se mai opreşte. Şi nu a fost o singură zguduire. A fost o zguduire, am simţit că s-a liniştit un pic şi după aceea a continuat foarte puternic pentru o perioadă destul de lungă. Atunci a fost panica cea mai mare.
Ştii ce n-am văzut precizat, şi poate mi-a scăpat mie: durata seismului. Cât a fost?
Huh, de ordinul zecilor de secunde. Durata ruperii a fost de 2,5 minute. Ideea este că ruperea nu durează atât de mult, dar sunt undele care vin una după alta. Mai întâi vin unde mai puţin puternice, apoi un pic mai târziu cele puternice. În momentul respectiv nu mă mai gândeam la seismologie, mă întrebam când s-o opri! Toată lumea şi-a dat seama că este vorba despre ceva foarte serios de data asta.
Aţi avut ceva probleme acolo, pagube materiale? Presupun că nu s-a pus problema pentru clădire, dar altceva?
Majoritatea computerelor au căzut de pe birouri, nu s-au prăbuşit bibliotecile sau rafturile, care erau bine ancorate, dar cărţile, obiectele care poate nu erau foarte bine ancorate s-au prăbuşit. Iar apoi sistemul de comunicaţii a fost la pământ. A fost o pană de curent nu numai la noi, asta a afectat întreaga Tsukuba.
Zguduirea nu a fost aşa de rapidă. Cum să spun? Dacă este un cutremur foarte apropiat, zguduirea este foarte agasantă, intensă, dar asta a fost ceva mai lentă, dar diferită de cea a unui cutremur local, care se petrece în apropiere. Dar foarte puternică. Şi tipul ăsta de zguduire nu a avut un efect atât de distructiv pentru clădiri. Nu am avut curent electric o zi, două, depinde de locul în care te găseai, în Tsukuba sau Ibaraki. A fost şi apa oprită. Copilul cel mare era la şcoală, atunci, iar soţia tocmai se întorcea cu copiul cel mic de la grădiniţă. Au avut noroc că nu ajunseseră în bloc, pentru că, oprindu-se curentul, ar fi rămas blocaţi în lift, panica era mai mare. I-a prins în faţa blocului, când coborau din maşină. Acasă am găsit multe obiecte căzute de pe rafturi, în special în bucătărie. După cutremur, telefoanele mobile au fost depăşite de situaţie, toată lumea suna. După o suprafaţă atât de mare, de 500 de kilometri, îţi dai seama ce era. Toţi au vrut să afle ce se întâmplă. Linia de telefonie fixă oricum nu mai era funcţională. Abia după o jumătate de oră am reuşit s-o contactez pe soţie, să aflu ce fac ai mei. Dar în anumite zone, chiar şi aici, în Tsukuba, drumul este deformat, bordurile sunt crăpate. Ambii copii au fost speriaţi, n-a fost tocmai o bagatelă. De fapt, în prima noapte, neavând curent şi apă şi temându-ne de un altul, am dormit în maşină cu toţii. Pentru copii a fost o aventură, dar ştim cu toţii că nu a fost o joacă.
Pagube materiale, per total, minore.
Da, şi asta datorită clădirilor de aici. Nici chiar în nord, în partea cea mai afectată de această tragedie, distrugerea de la cutremurul propriu-zis nu a fost atât de severă precum cea de pe urma valului seismic. Majoritatea victimelor vin de la tsunami. Punctul de demarare a rupturii a fost la circa 100-150 de kilometri de coastă, însă falia este foarte mare: 500 de kilometri de-a lungul insulei japoneze. Lăţimea: 200 de kilometri. Deplasarea maximă pe falie a fost de 23 de metri. Adică două puncte care erau “vecine” înainte de rupere s-au deplasat unul faţă de altul cu 23 de metri. Bineînţeles, în alte zone de pe falie deplasarea a fost mai mică. Durata ruperii a fost în jur de 2 minute şi jumătate.
Cam la cât timp după cutremur s-a declanşat alerta de tsunami?
Avertizarea de tsunami a venit foarte repede, valul distrugător a venit ceva mai târziu, în jur de 20-30 de minute după cutremur. Imediat după producerea cutremurului ascultam radioul şi se spunea că există pericolul de tsunami. Deja venea valul. La inceput a fost mai mic, dar în 30-40 de minute valurile au venit foarte mari şi au produs ceea ce au produs.
A fost publicat zilele trecute un studiu potrivit căruia valurile ar fi atins şi 23 de metri înalţime, ceea ce este absolut uriaş.
Da, da, se pare că au fost zone în care s-au atins înălţimi d-astea. Depinde de mai mulţi factori şi asta: de magnitudinea cutremurului, de geometria fundului oceanului în apropiere de ţărm şi de geometria liniei de coastă. Deci în anumite zone este posibil să fi atins mai mult de 20 de metri, dar în medie au fost valuri de 10 metri.
Ai vreo rudă sau cunoştinţă care să fi avut de suferit în urma acestei tragedii? Sau colegi de-ai tăi?
Nu avem rude în nordul ţării, iar Osaka, fiind în sud, n-a fost afectată deloc. S-a simţit şi acolo cutremurul, dar intensitatea a fost de 2-3 pe scara japoneză (de la 0 la 7). La noi, în Tsukuba, de exemplu, intensitatea a fost de 5, iar Osaka e la 200-300 de kilometri de Tokyo. Nu am avut rude sau cunoştinţe afectate. Noi am fost, poate, cei mai apropiaţi de zona asta năpăstuită.
“Ideea este că se aşteaptă cutremure puternice şi în alte zone şi sper din toată inima că nu se vor produce acum”
Care este atmosfera acum, cel puţin în zona ta?
A fost problemă cu alimentele. În afară de problemele cu electricitatea, apa, a fost ceva panică, în special cu alimentele. Chiar în ziua respectivă, după cutremur, am stat şi eu la o coadă destul de mare, şi practic magazinele se goleau văzând cu ochii. Chiar şi acum, după atâtea zile, magazinele se golesc după câteva ore, după-amiază nu mai găseşti nimic. Deci oamenii au tendinţa asta de a face stocuri, din cauza panicii. Se pare că după seismul de la Kobe, din 1995 s-a întâmplat la fel. Dar acum situaţia, cel puţin aici, pare să se normalizeze. Diferenţa este că japonezii sunt foarte ordonaţi, n-au fost situaţii de genul cărora am trăit noi, pe vremuri, cu oameni care să se îmbrâncească la cozi, să se agite. N-a fost o stare de disperare, de luptă la coadă. Pur şi simplu stăteai la coadă şi-ţi aşteptai rândul. Poate mai agitat eram eu, care nu mai trăisem experienţa asta în Japonia.
Acum oamenii se concentrează mai mult pe partea asta nucleară, care îngrijorează nu doar japonezii.
Bine, în Japonia şi există o pregătire deosebită a populaţiei pentru cutremure.
Da, asta este foarte adevărat şi evident. Pe de altă parte, nimeni nu se aştepta la dezastru care să vină din zona respectivă, şi de aceste dimensiuni! Mulţi se aşteaptă la un cutremur în zona Tokai, în regiunea prefecturii Shizuoka. Japonia este situată la convergenţa mai multor plăci. Iar cutremurul care s-a produs a fost în zona în care placa pacifică subduce sub cea nord-americană. Dar cutremurele care, de fapt, istoric sunt temute în Japonia sunt cele care se produc la subducţia plăcii filipinelor sub placa eurasiatică. Sunt istoric cunoscute aceste cutremure, pentru că au perioade clare, cum ar fi cutremurele din Vrancea, care au o anumită periodicitate. În special una dintre aceste zone, Tokai, nu a mai fost ruptă de foarte mulţi ani. Şi oamenii se tem ca nu cumva acea zonă să fi fost cumva stresată de cutremurul care s-a produs şi să se rupă acum.
Pe ideea asta se bazează acele zvonuri potrivit cărora la 11 martie nu s-a înregistrat “the big one”, adică seismul cel mai de temut, ci acela ar urma?
Sunt trei zone periculoase: Nanaki, Tonankai, Tokai. La orice căutare la Google o să găseşti o grămadă de informaţii. Ei, în special Tokai e foarte periculoasă. Acolo există şi risc de tsunami. Şi dacă un cutremur se va produce acolo, fiind foarte aproape de zona de coastă, practic imediat sub insulele japoneze, devastarea ar fi imensă. Asta e una dintre zonele în care pericolul unui cutremur major e destul de mare. Plus că mai sunt alte zone: unele situate în partea in-land, altele sunt off-shore. Acum, după cutremurul ăsta mare, în diverse zone din Japonia, pe lângă replici au fost declanşate alte cutremure. Asta pentru că stresul în alte zone a crescut şi atunci, ca să se producă un fel de contrabalansare au apărut cutremure în zone în care nu erau aşteptate replici. Deci practic sunt cutremure cauzate fie de zguduirea foarte puternică imediat după cutremurul principal, fie cauzate de un stres acumulat. Acel stres se eliberează acum. De aceea sunt multe temeri. Însă părerea mea este că zona Tokai nu a fost serios afectată de cutremurul ăsta. Ideea este că se aşteaptă cutremure puternice şi în alte zone şi sper din toată inima că nu se vor produce acum. Asta ar fi ceva...nu-mi găsesc cuvinte să descriu ce ar însemna un cutremur de dimensiuni similare, cu pagube de dimensiunile de acum.
Dacă tot vorbim despre stresarea plăcilor. Vorbeşti despre zone cât de cât apropiate Japoniei, dar ştim că toate plăcile astea sunt într-o oarecare legătură. Există pericol de stresare şi a altor plăci, cum ar fi cele mai din apropierea României?
Ce să spun, există studii care susţin că există astfel de influenţe, la distanţe foarte mari. Deci, prin ceea ce numim “triggerare”, cutremurele sunt activate de un seism uriaş, cum ar fi cel din Sumatra. Acela a produs, se pare, cutremure la 1.000 de kilometri distanţă de zona respectivă, însă nu există o dovadă clară în sensul ăsta. Oricum, probabil că fie sunt cutremure mici, fie sunt cutremure care se produc în zone vulcanice, de exemplu, unde nu sunt propriu-zis cutremure, sunt un fel de “tremors”, cum le numim noi, adică mişcări telurice de mai mică intensitate. Astea sunt declanşate destul de uşor chiar de perturbaţiile foarte mici de stres, sunt foarte sensibile la variaţii foarte mici de stres. Există studii care arată că micro-seisme sau aceste “tremors” ar fi fost activate la distanţe foarte mari, dar nu există o dovadă că după cutremurul din Sumatra (2004, magnitudine de 9,1) s-ar fi declanşat activitate seismică puternică în alte zone de pe glob, de exemplu în România. Oricum, astea sunt mai mult chestiuni de analiză, sunt întrebări mai mult ştiinţifice, nu de impact asupra publicului. Sunt studii, dezbateri pe tema asta, cercetătorii au anumite păreri, dar nu este ceva dovedit.
“Ce poţi să faci dacă ţi se spune că în următorii doi-trei ani va fi un cutremur major? Îţi iei concediu şi te duci pentru trei ani în altă parte?”
În afara Japoniei, care este o zonă cu risc foarte mare cu risc de producere a seismelor de dimensiunile astea, care ar fi zona următoare pe listă la capitolul periculozitate?
După Japonia? Huh. California, din SUA, este una dintre zonele cu activitate seismică importantă. În Europa, de asemenea, sunt zone periculoase: în Turcia, unde falia produce cutremure periculoase şi unde, din păcate construcţiile nu sunt solide şi sunt foarte multe victime şi pagube materiale. Acolo este, poate, zona cea mai periculoasă din Europa. În Italia, de asemenea, sunt mişcări seismice care pot fi semnificative: să ne amintim de seismul de la Aquila, de exemplu. Sigur că şi la noi, dacă venim înspre Vrancea, probabilitatea de a avea un cutremur semnificativ acolo este destul de mare. Dar trebuie spus ceva foarte clar: toate lucrurile astea sunt statistice şi de multe ori statisticile nu sunt atât de relevante. Adică se bazează pe o anumită cantitate de informaţie. Pentru a face un studiu statistic de multe ori e necesar să ai multe date, pentru a avea un fel de confirmare a robusteţii rezultatelor tale. Dar în cazul Vrancei, de exemplu, sigur că avem o anumită istorie de cutremure, dar asta nu înseamnă că statistica acestor cutremure este robustă. Putem avea surprize. S-ar putea ca predicţiile care există, potrivit cărora s-ar putea să avem un cutremur mare în următorii ani să nu se adeverească. Modelul statistic în sine poate avea probleme, pentru că nu este bazat pe date atât de multe şi oricând poţi avea surpriza că modelul nu este corect.
În Statele Unite, în zona Parkfield, pe San Andreas, o zonă specială în care s-a observat, de-a lungul timpului, că există o periodicitate a cutremurelor destul de clară, se aşteptau la un cutremur mare acolo până în 1993. Şi au monitorizat zona respectivă de prin 1970 pentru a găsi precursori seismici. Cutremurul s-a produs în 2004. Deci nici un model de periodicitate propus n-a funcţionat.
În zona Vrancei e posibil să fie vorba despre acelaşi lucru: modelele să nu fie suficient de bine argumentate, să mai fie nevoie de date. Dar chiar şi dacă ai încredere în aceste modele, ele au partea lor statistică. Cel puţin pentru omul de rând nu au prea mare semnificaţie: ce poţi să faci dacă ţi se spune că în următorii doi-trei ani va fi un cutremur major? Îţi iei concediu şi te duci pentru trei ani în altă parte? Pentru consolidarea clădirilor se poate spune că predicţiile astea pe termen lung au o semnficaţie, dar pentru viaţa obişnuită nu cred că sunt relevante.
Da, sigur, dacă s-ar şi ţine cont şi s-ar şi consolida clădirile, în lumina acestor informaţii...
Sigur, asta e valabil oriunde. Şi în Japonia măsurile există, dar la cutremure de anvergura celui care a fost sau cum ar putea să fie în zona Tokai, despre care spuneam, asemenea super-cutremure cu siguranţă vor crea multe victime. Din păcate asta e realitatea. Cutremurele acestea sunt mai mici, de circa 8, 8 şi ceva, dar sunt mai apropiate de ţărm, există periculul de tsunami şi există scenarii care spun că nu doar tsunami, ci şi râurile din interior se vor revărsa. De exemplu Osaka, unde există un fluviu important, acesta s-ar revărsa după un asemenea cutremur. Zona Umeda, zona centrală a Osakăi, ar fi sub un metru de apă, există şi asemenea prognoze. Deci cutremurele acestea ar fi cu adevărat foarte distructive, poate mai distructive decât cel care s-a produs la 11 martie.
Cel mai distructiv din istorie în Japonia este cel din Kanto, din 1923, care a provocat peste 140.000 de decese. Dar zona aia probabil nu este într-o perioadă de risc, conform calculelor, în schimb cel din zona Tokai este aşteptat. Şi pe lângă el şi cele din zonele Nankai, Tonankai se pot produce. Istoric s-a constatat că un cutremur în zonele astea nu apare singur, ci în grup. Uneori se pot rupe două segmente, de exemplu Nankai şi Tonankai, alteori se pot rupe toate trei. În cazul în care se rup toate trei, dezastrul ar fi inimaginabil.
Spune-mi, te rog, există vreun sentiment că nu s-ar spune tot adevărul despre situaţia actuală din Japonia? Mă refer la pericolul nuclear, în special.
Informaţia poate la început a fost cam greoaie, n-a venit imediat. Nu ştiu cauza exactă. Dar acum, cel puţin, informaţia e destul de clară. La televizor există emisiuni, oameni de ştiinţă sunt invitaţi să discute despre riscuri, datele sunt deschise pe Web, chiar şi aici în prefectura Ibaraki avem centre de monitorizare la care toată lumea are acces, deci e greu de crezut că ar putea umbla cineva şi influenţa aparatura respectivă. Acum există date, deschise, există şi specialişti care să le explice, pentru că nici eu nu ştiu să interpretez datele respective. Eu cred că informaţia este corectă, cel puţin acum.
A existat neîncrederea asta în multe ţări, inclusiv occidentale. Dar din ce spui înţeleg că e mult mai multă deschidere, dar probabil că nu au existat dimensiunile reale ale evenimentului în sine.
Cred că da, a fost un fel de coşmar pentru toată lumea. Cred că nu le venea să creadă ce se întâmplă şi nu ştiau cum să răspundă la toată situaţia asta. Acum sunt mai aproape de a stabiliza cumva situaţia, de a reconecta anumite cabluri pentru a pune în funcţiune aparatele de răcire. Dar asta nu este sfârşitul poveştii. Sunt păreri şi păreri. Una dintre opinii este că, după ce vor reuşi să stabilizeze radiaţiile, lucrurile vor intra într-o perioadă mai stabilă. Alte păreri sunt mai pesimiste, în sensul că e posibil să nu reuşească. Unii spun că e greu în momentul de faţă să stabilizezi situaţia. Din cauza asta s-ar putea să dureze un an, doi ani, până când va exista un moment de turnură, dar deja în aşa o perioadă situaţia s-ar putea complica.
