Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Alături de însemnările zilnice ale lui Mihail Sebastian, jurnalul lui Jeni Acterian este poate cel mai valoros text diaristic din România interbelică, una dintre cele mai acute scrieri existențiale din literatura autohtonă și o istorie atașantă a vieții intelectuale private. Prietenă cu elita literară, filosofică, muzicală și teatrală a tinerei generații, individualista și agnostica Jeni a fost, ca studentă la Filozofie, o admiratoare a profesorului Nae Ionescu, dar o adversară a politicii sale legionare, pe care a respins-o și în cazul propriilor frați” - aprecia criticul și istoricul Paul Cernat în deschiderea unui portret succint închinat Eugeniei (Jeni) Acterian. „Interesată de filosofia limbajului și logica matematică, Jeni a ratat, din cauza războiului și a lipsurilor, o carieră intelectuală pariziană, refugiindu-se, după 1944, în teatru (unde s-a recalificat grație cumnatei sale, Marietta Sadova). În anii stalinismului a fost regizoare și traducătoare (sub pseudonimul Jeni Arnota), o formă asumată de cvasianonimat”.
Șase ani în lumea searbădă a finanțelor
După o primă legătură amoroasă „contractată” la treizeci de ani cu filosoful Alexandru Dragomir - sesiza în continuare Paul Cernat -, Jeni eșuează într-o căsnicie nefericită cu un tânăr actor frivol (Adrian Georgescu) care-o aruncă într-o depresie tabagică ce-i va favoriza instalarea maladiei lui Hodgkin. A murit pe 29 aprilie 1958, la 42 de ani, după patru ani de luptă inutilă cu boala. În însemnările ei, vitalitatea și naturalețea debordantă coexistă cu o conștiință tragică a morții, comparabilă doar cu cea a lui Eugen Ionescu. (Prin comparatie, amicul Cioran face figură de cabotin) - mai specula Cernat. „Greu cenzurată de moarte”, ca și, în secolul anterior, Iulia Hasdeu, ființa „greu de mulțumit” a fost salvată postum de la anonimat și ratare de confidentul ei cel mai secret. Dar Jeni Acterian, femeia/omul, n-a fost doar o extraordinară diaristă. Absolventă a liceului „Notre-Dame de Sion” (după ce familia Acterian s-a mutat de la malul mării la București), cu examenul de bacalaureat absolvit în particular (1935) și licența în filosofie (1940) trecută cu brio, Jeni se va angaja, sprijinită de Mircea Vulcănescu, la Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare - unde-și risipește câțiva ani (1941-1947) într-un post de referentă.
O lună încuiată în casă
Arta spectacolului a salvat-o de la eșecul total. Abia ieșită din prima iubire, Jeni își va canaliza energiile spre teatru. Dar nu oricum. Va absolvi Conservatorul de Artă Dramatică, secția regie scenică, iar din 1947 va monta propriile reprezentații (piese de Shakespeare, Cehov, Albert Camus etc.). A urmat o perioadă fastă (și scurtă) în care Jeni a colaborat cu Liviu Ciulei, regizor aflat la început de drum. N-a fost însă norocoasă în dragoste, mariajul cu ușuraticul Adrian Georgescu pricinuindu-i doar dezamăgiri, exprimate în jurnal sau în corespondență prin convingerea că neîmplinirea în iubire i-a fost hărăzită de soartă, fără posibilitatea de a o anula sau ocoli. Și asta în condițiile în care Jeni Acterian suise sentimentul iubirii pe treapta absolutului. Încuiată în propria casă vreme de o lună, timp în care n-a mâncat aproape nimic, fumând în schimb încontinuu, Jeni s-a scufundat ușor-ușor în durere și melancolie ... De remarcat că năbădăioasa filosoafă (studentă preferată a lui Nae Ionescu) a fost curtată și îndrăgită și de băieți mai cuminți, pe care i-a respins însă. Ba i-a mai și încondeiat fără milă în jurnal.
„O decoloratură siropoasă de bibliotecă”
Este cazul istoricului Alexandru Elian, viitor bizantinolog de renume și academician, îndrăgostit fără speranță de temperamentala Jeni, căreia-i promisese că o va lua de nevastă dacă-l va aștepta un an. Armeanca avea să-l spulbere în proza intimă: „O decoloratură siropoasă de bibliotecă, lipicioasă ca o ventuză ... Mi-am frecat dintii cu furie și cu Odol, dar m-a urmărit mirosul de mucegai toata seara”. Ce cruzi suntem în iubire, mai ales atunci când nu împărtășim aceleași trăiri cu celălalt! „Jeni Acterian nu a vrut și nu a putut niciodată să trișeze - comenta criticul literar Paul Cernat într-un articol din „România literară” („Jurnalul lui Jeni Acterian sub mai multe cenzuri”, 2007). Nici în dragoste, nici în prietenie, nici în profesie, nici în jurnal. De aici, senzația copleșitoare de prezență vie, familiară, pe care prea puțini autenticiști ai vremii au putut-o atinge. Expansivă și copilăroasă, sociabilă și afectivă, emancipată și naturală, hipercultivată, înconjurată de prietene și de prieteni - toată floarea anilor ‘30-’40, de la Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Emil Botta, Mihail Sebastian, Marietta Sadova, Cella Delavrancea, până la Alice Botez, Alexandru Dragomir, Liviu Ciulei, Clody Bertola ș.a. - sceptică și relativistă în principiu - căci, sub cenzura metafizică a morții, tot ce-i uman devine relativ -, Jeni Acterian a fost o absolutistă în viața personală, punându-și geniul în prietenie și în confesiune”.
De pe buza prăpastiei
Ultimele aprecieri marca Paul Cernat: „Probabil din misoginism, unii comentatori s-au străduit să bagatelizeze exasperarea existențial-metafizică a acestor pagini în favoarea «autenticității sentimentale/existențiale» și a «normalității» feminine, deși ele sunt inseparabile. Doar în jurnalul lui Sebastian - cum am subliniat și înainte - «mica istorie privată» a intelectualității românești interbelice a mai fost surprinsă cu atâta amplitudine vibratilă, de pe buza prăpastiei. Însă la Jeni istoria politică, prezentă difuz în fundal, este pusă între paranteze. Rămân surprinse în pagină doar efectele sale (uneori teribile) asupra vieții de zi cu zi”.
Despre dragoste și alți demoni
Prima iubire n-a fost tocmai una idilică pentru Jeni Acterian, cel puțin așa lasă să se înțeleagă notele ei din jurnal. Pe 2 mai 1946 îl „înmuia” bine în cerneală (și) pe filosoful Alexandru Dragomir: „Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis … Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură … Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant”. Mai mult: „Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc … Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Dacă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească”.
Din doi în doi
Impresiile - deloc măgulitoare pentru primul bărbat din viața ei - erau completate pe 21 octombrie 1946 în același registru: „Asta-i viaţa cu S. (n. r. - Alexandru Dragomir): două zile bune, două luni catastrofale (…) Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât”. Jeni conchidea pe 2 noiembrie 1946: „În fond, puţinul pe care-l pretind eu de la un bărbat în dragoste, adică relaţii civilizate şi puţină eleganţă, este probabil imens şi inaccesibil în acest climat. Nu poţi «pretinde» de la oameni nimic. (...) Pot în schimb pretinde de la mine tot”.
Citește pe Antena3.ro
Un bărbat respectat
Într-o însemnare din 2 ianuarie 1939, Jeni Acterian scria negru pe alb: „În ultimul timp mă gândesc foarte mult la Nae Ionescu. Este singurul om pe care l-am iubit vreodată în felul acesta. Și cred că dacă nu l-aş fi întâlnit, cuvintele «respect» și «admiraţie» ar fi rămas pentru mine nişte cuvinte fără conţinut. În felul acesta, nu pot tolera să fie bârfit în faţa mea”.
106 de ani s-au împlinit pe 22 iunie 2022 de la nașterea Eugeniei Maria (Jeni) Acterian, autoarea unui jurnal impresionant
27 de caiete - în jur de 1.000 de pagini - cuprindea ultima ediție a „Jurnalului unei fete greu de mulțumit”
Jurnalul a scăpat de trei percheziții, încuiat într-un cufăr îngropat în pământ, ceea ce a dus la degradarea unor foi. Consemnările sunt de o sinceritate aproape brutală și fără complezență față de sine”, Nicolae Manolescu, critic literar
Nu poţi «pretinde» de la oameni nimic. (...) Pot în schimb pretinde de la mine tot”, Jeni Acterian
